Evanghelia nescrisă

Lipsa oricăror înscrisuri despre peregrinările lui Iisus adolescent, nepovestite nici măcar de Evanghelii, fac din descoperirea recentă a unor papirusuri... nescrise cea mai uluitoare mărturie a acestei perioade din viaţa Mântuitorului. Dar cum poate fi „citită” o Evanghelie... „nescrisă”? Căci există o cheie, poate universală ce desluşeşte nu numai acest mister, ci şi Calea către Marele Mister, cel al reîntoarcerii din moarte! O poveste în poveste? Poate un vis în vis? O carte a iubirii pe care nu o poţi lăsa din mână sau scoate din inimă! Dar, în definitiv, ce este viaţa noastră altceva decât o poveste spusă de Dumnezeu la gura Universului?!

Iată un fragment din carte:

Ioan râse cu râsul său blajin. Pe cât se arăta de neînfricat la vârsta lui fragedă, pe atât era de blând şi paşnic. Prin comparaţie, Iisus era mai bătăios, mai ferm şi mai încăpăţânat. Nu era uşor să-i fii prieten, dar cu atât mai puţin să-i fii duşman. Între cei doi se legase o prietenie care avea însă toate ingredientele iubirii. Numai la vârste din acestea încă nepervertite dragostea este necondiţionată – dragostea pentru prieten, pentru fiinţe, pentru Dumnezeu. Numai la vârste dintr-acestea Dumnezeu ţi se relevă în întreaga sa splendoare şi numai la aceste vârste frumosul este stăpânul lumii. Sunt vârstele când încă mai ţii câte ceva minte despre tărâmul din care ai venit, înainte ca orice amintire să se şteargă definitiv, luat fiind de puhoiul vieţii pământene.
Treceau acum printr-o vale largă, plină de verdeaţă, ce te îndemna să zăboveşti la răcoarea pomilor şi să sorbi din şuvoiul vesel de apă care părea să vină drept din cer. Haim opri caravana. Privea peste tot cu ochii mijiţi, ca şi cum ar fi văzut împrejurimile pentru prima oară, şi chiar pentru prima oară le şi vedea. Trecuse de multe ori pe aici, şi ştia că munţii gălbui, pe crestele cărora drumul regilor era prilej pentru o grămadă de tâlhari, nu adăposteau nicidecum văi verzi şi cu atât mai puţin şipote de ape.
Miraj nu era, căci pustiul încă nici nu începuse, şi totuşi, grădina raiului era acolo, în pomi ciripeau păsărele, căprioare se adăpau la izvoare, fructe coapte aplecau ramurile spre pământ ca şi cum ar fi vrut să pască iarba. Deşi popasul era prevăzut pentru o oră târzie de după-amiază, călătorii se opriseră cu ascuns gând de a rămâne acolo, poate chiar mai mult timp, cu toate că vicisitudinile călătoriei lor încă nu se arătaseră, iar oboseala era încă o perspectivă îndepărtată. Dar firea omului şi harul lui sunt potrivnice, deşi abia separate, iar când ispita te gâdilă ca o pană ce te provoacă să verşi, doar ca să-ţi eliberezi stomacul de preaplinul mâncării pentru a-l putea umple din nou, găseşti o mie şi unul de motive ca fapta ta să fie morală.
Nu şi atunci când ispita e Domnul, gândi Iisus. Nu şi atunci când ispita e Domnul!

Despre autor