Altceva decât semne

„(...) Se ştie că sinceritatea nu este o calitate estetică în sine, dar în absenţa ei orice gest artistic devine simplu artificiu. În poezia Passionariei Stoicescu, sinceritatea mărturisirii este chiar izvorul ce alimentează discursul liric şi îi conferă tensiune. Acumulările existenţiale convertite în atitudini şi convingeri morale sunt materia vie ce trebuie să ia forma poemului dintr-o acută nevoie de catharsis, de depresurizare a fiinţei, iar acest proces nu poate fi realizat fără implicare totală, netrucată. Reflexivitatea ,,bine temperată’’ este haloul ce aureolează fiecare poem, îl înalţă la altitudinea unor adevăruri izvorâte din relaţia poetei cu timpul său, cu propria existenţă, cu lumea.

(...) Lumea percepută labirintic, ca o alcătuire năucitoare de alternative şi deci de dileme , induce ideea de căutare, de evadare, de ieşire salvatoare din capcana opoziţiilor. Zborul şi hăul, cerul şi pământul, sufletul şi trupul sunt polii care se atrag sau resping, puncte cardinale într-un teritoriu crepuscular. (...).

Multe poezii celebrează virtuţile terapeutice ale versului, puterea lui de a asigura supravieţuirea fiinţei într-o eră a demonetizărilor şi a confuziei, dobândind astfel substanţa unor manifeste lirice. Asemenea credinciosului care îşi supune propriul devotament încercărilor, „cred, Doamne, ajută necredinţei mele!’’, poeta sondează adâncimile poemului, îi pune la încercare puterile magice, oscilează între îndoială şi încredere absolută şi iese din această întreprinere dramatică şi mai întărită în iubrea sa. (...)

Condiţia de poet se dizolvă în nemărginirea condiţiei umane, conferind întregii meditaţii tensiune intelectuală şi emoţională, proprie poeziei autentice. Această calitate a scrisului Passionariei îi asigură o audienţă la fel de pasionată şi de implicată, cum este însăşi autoarea. (...)

„Lirica feminină” înseamnă în cazul Passionariei Stoicescu virtutea tot mai rară a poeziei de a transmite direct, vibrant, nedisimulat „doruri vii şi patimi multe”, graţie harului sacru de a găsi „cuvântul ce ascunde adevărul’’. 

Paul Androne, „Poezia ca plâns de întreţinere”, Destine literare, Toronto, mai–iunie, 2015

Universul poetic al autoarei se conturează în direcţiile unei noi conştiinţe estetice, lucide, responsabile, care se apleacă impetuos asupra cotidianului, căruia îi descoperă dramatismul tocmai prin lipsa de sens, asumată autoreferenţial. Biografia devine elementul care domină imaginarul, valorificată însă dintr-o perspectivă abisală, ca o reiterare a unor mesaje mitice, biblice. În aceeaşi ordine a conştiinţei actului artistic, poeta îşi asumă patima christică prin risipa la care se dedă existenţa, cerând trupul, cuvântul (spiritul), totul, în numele vieţii, atât de iubite şi detestate în acelaşi timp, viaţă împlinită doar prin poezie (...)”

Antonia Bodea, „Scoica de mărgăritar”, Lumină lină, New York, 2014