Poeme din Ombria

Elisabeta Isanos a fost elogiată de critica literară românească încă de la publicarea primelor sale poeme. Cităm din Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care spunea în 1967:

"...Poezia e grea de imaginile unei lumi de vară roditoare, cu substanţe de vinuri grele, de amiezi şi amurguri bogat aurite, surprinzătoare pentru vârsta ei tânără. /.../ În cosmosul Elisabetei Isanos, zodiile sunt bine aşezate, se rotesc în lumina unor cunoştinţe magice străvechi, descântecul descoperă esenţe, iubirea e de jăratec. Poezia Elisabetei Isanos e de pământ şi foc."

În volumul de faţă, autoarea introduce multe poezii în dublă versiune, română şi franceză, ea stăpânind limba franceză la fel de bine ca şi limba maternă.

Iată două poezii din carte. Atenţie, autoarea plasează titlurile la sfârşitul poeziilor, în loc să îl pună la început.

Am ajuns fără să vrem în tinereţea bătrânilor,
în durerosul cântec la care zâmbeam de departe,
se deschiseseră uşi spre anotimpul dorit,
ne invitau să intrăm în grădini invizibile,
unde un maestru al sărbătorii
pregătea muzici într-un murmur continuu.
Pe geamul aburit ploi începute se opreau.
Ce fraze curgătoare rosteai pe vremea aceea,
atent să nu mă scapi printre sunete!
Cuvintele ni se legau şi curgeam împreună
printre pietre şi ploi abia răsărite,
te ştiam pe dinafară ca pe cântec!
Pământul era prăfuit, cerul, o mină de argint,
pe acoperişuri, în zori, o brumă de suflet,
până târziu dura amprenta dimineţii,
obişnuiţi cu lucrurile, cu penumbra în care citeam,
ieşeam afară deformaţi de idei,
mergeam călcând pe creste nevăzute de munţi,
deasupra capului, un val în floare de colţ
stătea oricând să cadă peste capete albe.

(Mica Utopie)

Parcă se cerne cerul pe pământ:
minunea asta îmi răpeşte timpul,
e ca o muncă până peste cap,
la care nici măcar nu-mi vine schimbul,
aproape că n-am vreme să respir,
n-am când să-mi trag o clipă răsuflarea,
nici nu mai am putere să mă mir,
în plus, aud că se va-ntoarce marea!
Aceste clipe sigur nu-s reale,
fiindcă nu poate fi adevărat
cum şedem noi pe iarba înflorită,
în mijlocul pământului spălat,
reale sunt doar celelalte zile,
teribil de reale şi de lungi,
şi serile acelea nesfârşite,
când vii mereu spre casă şi n-ajungi.
Bem vin şi ne uităm în sus la ceruri,
din trupul pâinii ca din Rai muşcăm,
şi ce frumos ne-am îmbrăcat, ai zice
că ne-am gătit să ne înmormântăm.

(La iarbă verde)