Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de sex. Pamflete

Subtilă, inimitabilă în discurs, neiertătoare în faţa bizareriilor vieţii, Florica Bud îşi creează propriul drum printre marii pamfletari români, căutând mereu lumina prin tainica iniţiere a evadărilor fie în trecut, fie spre o lume ideală, mult visată, aşa cum bine o demonstrează cele patru pamflete aşezate unul după altul: Plec în Bali, Plec în Cuernavaca, Plec în San Michele, Plec în Hawaii, cifra patru fiind simbolul energiilor echilibrate şi al seriozităţii. Doritoare de o stare permanentă de echilibru, îşi aşază volumul sub semnul burlescului, arătând mereu ce nu-i convine, neprididind a aşeza în carte secvenţă după secvenţă, sărind, cu dezinvoltură, de la una la alta, dar nu în zadar sau haotic, ci cu multă înţelepciune, aşa cum bine o demonstrează monologul din Când cocostârcii se întorc: „Oare de unde mi-a venit dorinţa de a vorbi despre berze? Sar în ajutorul vostru Iubitori De Răspunsuri Neclare La Întrebări Nepuse. De unde de altundeva decât de la apropiatele alegeri prezidenţiale”. Gravă în faţa absurdului existenţial, nu se poate abţine de a nu arunca priviri jucăuşe în juru-i, tocmai pentru a ţine la distanţă răul ce copleşeşte omenirea. Atitudinea bine gândită şi aplicată în practică, generează ironii necruţătoare, săgeţile fiind trimise grabnic spre toţi şi toate căci bulibăşeala şi emanciparea omului secolului XXI le merită pe deplin. [...]
Provocatoare, în dulcele-i şi binecunoscutu-i feminism, Florica Bud incită prin forţa interioară capabilă a dezlega, cu nonşalanţă, misterele şi angoasele unei lumi anapoda. Părând a nu se teme de nimic, trece victorioasă prin viaţa ce i-a fost hărăzită mărturisind cu o amărăciune bine camuflată de zâmbet: „Voi trece peste dilemele existenţiale multe şi mari ale anului pornit şotânc-şotânc şi mă voi opri la poarta laptop-ului meu, care aparat dă tot mai des semne de oboseală. Mă fac că nu îi înţeleg mesajele plângăciforme, aşa cum se întâmplă în toată lumea bună şi nobilă, când cel muncit se plânge.” Neadaptabilă la îndrăznelile mitocăneşti dar nici la miraculoasele progrese tehnice ce dezumanizează, pare a rezista totuşi în haosul noncomunicării, prin apelul repetat la iubirea care, bineînţeles, nu e un joc al hormonilor, în ciuda tuturor dezbaterilor din lume pe această temă.
Imbatabilă şi tenace, iubitoare totuşi, pare a ne surâde, nouă cititorilor, dintr-un ungher doar de ea ştiut, spionând lumea cu coada ochiului ca apoi să-şi transforme impresiile în nebunatice cuvinte care îmbină perfect ludicul cu sarcasmul într-un „preparat” unic a cărui reţetă nu poate fi furată.
Antoaneta Turda