Strada Poștei, numărul fără întoarcere

Eroul principal al romanului Strada Poştei, numărul fără întoarcere este autorul însuşi – Ştefan Dimitriu, fiul unor învăţători destoinici dintr-un sat din apropierea Bârladului, devotaţi misiunii lor de luminători ai satelor, însufleţiţi de un patriotism fierbinte şi, în acelaşi timp, un exemplu pentru toţi cei din jur pentru felul în care ştiau să-şi organizeze gospodăria şi să-şi sporească astfel necontenit, prin muncă cinstită, avutul. Dar toate acestea până la aşa-zisa eliberare a ţării de către trupele sovietice, când peste România se lăsa noaptea neagră a unui regim bestial, numit socialist care, sub pretextul luptei de clasă, distrugea toată ordinea normală a lucrurilor.
Parcurgând filele acestei cărţi, îl vom urmări pe autor de-a lungul unui drum din cale-afară de anevoios, începând de la refugiul familiei sale din calea războiului, pentru salvarea în primul rând fizică, şi apoi de-a lungul unui lung şir de ani încărcaţi de ameninţări, interdicţii, capcane şi primejdii de tot felul. Vom fi astfel, alături de el, de copilul alungat la un moment dat din sat cu ce-i mai rămăsese din familia sa (mama şi cei doi fraţi, în absenţa tatălui, trimis la închisoare), în cel de al doilea refugiu al său (de astă dată, politic), tot în Ploieştiul ales pentru a doua oară ca cetate de scăpare, însoţindu-l prin atelierul de croitorie condus – ce miracol al întâmplării! – de tatăl poetului Nichita Stănescu, unde se angajează o vreme ca ucenic, ori printr-un mare şantier de construcţii, unde trudeşte ca muncitor necalificat, ori prin sălile de clasă ale liceului seral, neîngăduit apoi mulţi ani la învăţământul universitar şi continuând să-şi câştige bucata de pâine în cele mai diverse moduri, niciodată învins, niciodată resemnat. Hărţuit în permanenţă de autorităţile comuniste dar şi de marile întrebări ale existenţei, el îşi găseşte refugiul în scris ori îşi caută răspunsurile cele mai potrivite în cărţile de tot felul din biblioteca din casa mătuşii (o „fostă” şi ea!), printre care şi aceea a filosofului neamţ Schopenhauer, care-i pansează toate rănile lui de proscris.
Mulţimea şi diversitatea personajelor, întâmplările şi scenele de viaţă palpitante, adesea neobişnuite, scenele pasionate de dragoste, strălucirea şi generozitatea descrierilor de natură şi, alături de toate acestea, umorul uneori duios, alteori coroziv, dar întotdeauna de bună calitate, care însoţeşte multe din paginile cărţii, vor prilejui cititorilor o lectură nu numai instructivă, dar şi deosebit de agreabilă.

Vasile Poenaru