Viața din urmă

Iată cum îşi prezintă scriitorul Toma Grigorie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, romanul Viaţa din urmă, recent apărut la eLiteratura:

Romanul se adresează pensionarilor în funcţiune, dar şi tinerilor, celor care vor deveni, mai devreme sau mai târziu, pentru că eroii pensionari de aici îşi retrăiesc viaţa anamnezic, rememorându-şi prin solilocvii, prin dialoguri sau multiloguri de grup şi anii tineri cu întâmplările lor senine sau înnourate, printre care şi pe cele de ordin erotic în număr apreciabil. Se spune că literatura e în primul rând memorie.
Amorurile tinereţii, racordate la tensiunea prezentului, sunt retrăite acum în viaţa din urmă cu mai multă intensitate parcă decât atunci când s-au întâmplat. Vârstnicii romanului nu ezită nici acum, prin primii ani de pensie, să mai încerce şi câte o aventură. 
Pentru a sublinia anumite stări emoţionale proprii protagonistului, am introdus la momentul oportun un număr de texte poetice, eseistice sau de altă natură meditativă, într-o înfrăţire postmodernă de genuri literare diferite.
Cei care nu le agreează le pot pasa, fără ca acţiunea să sufere.
Titlul romanului are o dublă semnificaţie: se referă desigur la viaţa din ultimii ani ai ei, dar şi la faptul că e retrăită acum din urmă, prin amintiri. Viaţa à rebours, derulată dinspre bătrâneţe înspre tinereţe, reînvie pe ecranul memoriei precum pasărea aceea din propria cenuşă. Uneori o imagine trecută poate reveni întocmai în minte sau chiar poate fi remontată, acum în absenţa presiunii timpului, şi poate fi mult mai vie decât atunci în realitate. Prezenţa autorului se poate taxa după principiul rimbaldian: Je est un autre. 
Romanul a fost scris înainte de ’89, dar a fost respins de cenzura unei edituri importante, fără motivare anunţată, dar subînţeleasă: nealinierea la comandamentele epocii comuniste, pe care în subsidiar, sau mai direct o critica.
A fost rătăcit prin sertarele bibliotecii, ascuns sub alte manuscrise, caiete, fişe de însemnări etc. L-am descoperit de curând şi la o nouă lectură după atâţia ani mi-a făcut impresia că rezistă şi că nu se mai poate teme de cenzură. Sigur, că în acest sens am făcut, la transcrierea după dactilograma realizată cu maşina de scris Erika, loc mai larg termenilor specifici comuniştilor şi moravurilor reprezentanţilor lor. Trecutul nu trebuie uitat, aşa cum bine se afirmă perpetuu, ca să nu se repete!
Nu mi-am propus să rezum subiectul romanului. Las cititorul să se bucure sau să se întristeze pe spezele proprii. Lectură plăcută!

Toma Grigorie