Cap de lut

Iată ce ne spune autoarea cărţii despre romanul Cap de lut:

Se spune despre creierul uman că are capacitatea de a păstra toate datele de care avem nevoie pentru a funcţiona, dar adeseori nu ne amintim decât secvenţe trecătoare din anii petrecuţi în trecut.
Uneori însă, pentru cei norocoşi, viaţa poate oferi un şoc sau un eveniment neaşteptat, care poate trezi şi cel mai ameţit dintre indivizi şi care poate oferi un nou curs existenţei, o nouă posibilitate de evaluare a sinelui. Printre aceşti „norocoşi” mă număr şi eu astăzi, şi nu pentru că am scris această carte şi nici pentru că am reuşit să o duc până la bun sfârşit, ci pentru că m-am regăsit prin actul scrisului de la prima până la ultima pagină. Ultimul punct pe ultima pagină a fost cel mai greu, iar zilele ce au urmat şi mai grele, pentru că deja duceam lipsa îndeletnicirii de fiecare seară.
Nu ştiu exact când s-a produs „şocul” meu sau poate îl ştiu şi îl vreau anihilat dar, cu toate acestea, apreciez şi binecuvântez momentul când Dumnezeu s-a uitat spre mine şi s-a hotărât să îmi ofere o altă viziune, o recunoaştere a ceva ce poate eu fixam cu ochii de prea mult timp, pierzând astfel din context şi din culoare.
Ca orice individ am anumite amintiri de neegalat, amintiri trăite doar de mine, solitar, într-o grădină cu multe flori, în bătăile clopotelor şi zumzăit de albine. Aceste amintiri se petrec mereu în verile copilăriei mele, în vacanţele călduroase, când singura mea dorinţă era să fiu lăsată la măicuţa mea (Macrina) la mănăstirea Văratec din Judeţul Neamţ şi câteva săptămâni la bunica (Agripina) în Ruginoasa, satul în care s-a născut mama mea. Aceste amintiri ale mele sunt atât de puternice, încât simt şi acum mirosul de măr verde din livezi, de gutui pe şifonier, de bujori roşii şi aplecaţi, de puf de pui de găină abia ieşit de sub cloşcă, de ulei de candelă lângă o icoană. Cu aceste amintiri îmi hrănesc atât zilele bune, cât şi zilele grele. Oricând şi oriunde trebuie doar să îmi închid ochii şi reuşesc cu aceeaşi putere sălbatică, de fiecare dată, să mă transport în lumea mea de atunci, în Eul de dinainte. Acele amintiri sunt rugăciunea mea, cine am fost, cine sunt şi cine vreau să rămân.
Dacă personajele cărţii sunt scorneli ale minţii mele, trăirile eroinelor şi peisajele nu sunt. Cum însă aş fi putut să redau cuiva dulceaţa acelor ani ai copilăriei mele altfel decât prin cuvinte, cuvinte ce au curs din mine cu forţa omului ce aşteaptă de mult o spovedanie.
Iar acum, după atâţia ani, alături de fiul meu, căruia îi dedic această părticică atât de personală din mine, un singur dor mă cheamă acasă, printre porumbeii Macrinei şi pădurile Elsei. Un dor ce va rămâne mereu un zâmbet fugar şi o pâlpâire de pleoape. Un dor al inocenţei unui copil ce se pierde prin lume, ca apoi să se regăsească cu adevărat.

Suzănica Petrov