O viață aproape obișnuită

Titlul cărţii este ironic: viaţa din care se inspiră autoarea (propria viaţă, desigur) nu este în niciun caz o viaţă obişnuită. De aceea ironia din titlu o înţelegem când terminăm cartea de citit. Viaţa unei femei care devine de mică orfană de tată, trăieşte într-o familie care pierde toate posesiunile (luate cu japca de statul comunist) şi poartă stigmatul de “duşman al poporului”; viaţa unei persoane a cărei familie este de asemenea nevoită să accepte în casă locatari care îi fac traiul extrem de amar; care emigrează în străinătate, unde are de luptat împotriva şovinismului şi trebuie să ia totul de la capăt; această viaţă numai obişnuită sau “aproape obişnuită” nu poate fi! Este o viaţă ieşită din comun, din relatarea căreia avem cu toţii de învăţat.

PREFAŢĂ

„Îţi scrii memoriile înainte de a uita totul…”
…a zis o scriitoare franceză

Când îmi scriu amintirile, mă detaşez de personajul care sunt astăzi. Trist şi singuratic, şi aşezându-mă în faţa unei coli de hârtie, intru în labirintul foarte întortocheat al memoriei, al acestei memorii afective care dispare ultima. 
Redevin copilul care se juca prin grădini cu Iordache măgăruşul meu, reiau şcoala primară din satul Piscu, o revăd pe mama tânără, pe tata, idolul meu, pe Dan copil, fratele meu. Revăd adolescenţa, liceul, facultatea, pe Şimi, viaţa mea, pe Şimi, cu perioadele noastre de fericire înghiţite de atâtea necazuri.
Revăd pe toţi cei dragi. Virgil, care mi-a marcat copilăria, caii, câinii şi evenimentele diferite petrecute în aceleaşi locuri. Gândurile mele navighează între „cursa Nicoreşti–Tecuci”, apoi Bucureşti, Liceul Ortodox – Fredy – Facultatea de medicină, comunismul care m-a marcat pe viaţă, ca să ajung prin coridoarele memoriei în Franţa. Calvarul Facultăţii reluate şi momentele de fericire, de bucurii, cu Şimi şi Dani.
Încerc să prelungesc cât mai mult acest pasaj în trecut, rămânând cât mai aproape de această fiinţă – care am fost – cu un suflet mare, poate prea mare. Care a făcut mai mult «ce trebuia» decât ce ar fi trebuit.
Amintirile din Franţa, unde am petrecut jumătate din viaţa mea, sunt mai puţin intense. Rădăcinile mele sunt în copilărie. Evocarea acestui trecut îndepărtat e terapia mea. Viaţa mea s-a oprit în 2007, după această dată n-aş mai avea nimic de zis. „Scrisul este o metodă de a-şi amâna sfârşitul”, a zis Yves Simon, autor francez.
Nu sunt o scriitoare şi n-am această pretenţie – sunt o naratoare a unei vieţi banale şi totuşi diferită de a multora. N-am făcut fapte eroice, dar am făcut fapte bune. Recunoscute sau nerecunoscute.
Tot ce am scris e pentru mine, eu, care mi-am permis să cutreier străfundurile memoriei mele.
Dacă vor mai fi citite de cineva aceste rânduri, îmi va face plăcere.
I. Kornbaum