Generalul

Viaţa şi literatura

Proza Doamnei Irinel Giurgea Kornbaum poartă amprenta a două trăsături bine distincte, delimitate de locul în care se petrec faptele, întâmplările, evenimentele narate. Unele care se desfăşoară în ţară, începând cu copilăria, adolescenţa, cu anii de şcoală şi facultate şi primele contacte cu profesia de medic pediatru în unităţi sanitare din Bucureşti, apoi ce cele de după 1970, când este nevoită, ca împreună cu soţul să părăsească ţara şi să se stabilească în Franţa, la Lyon, unde trăieşte şi în prezent. Copilăria, petrecută în zona Nicoreştiului, în satul natal Piscu-Corbului, are în centrul ei, bine creionate, portretele părinţilor: tatăl, Andone Giurgea, medic („Toţi îl iubiseră. El era doctorul lor, al tuturor, al săracilor, al amărâţilor”) deţinător al unor întinse suprafeţe de teren cultivate cu viţă de vie, se stinge de tânăr. Mama, Alexandra, ia în primire responsabilităţile gospodăreşti, precum şi îngrijirea şi educarea celor doi copii: Irinel şi Dan. Plecarea la şcoală, urmarea cursurilor Facultăţii de Medicină din Bucureşti, căsătoria cu inginerul chimist Simon Kornbaum („Şimi nu era numai soţul meu, era însăşi viaţa mea”), anii de „producţie” ca medic pediatru la Spitalul CFR şi Policlinica Griviţa,sunt cuprinse în pagini de evocare firească, sinceră, autentică. 
Instaurarea epocii comuniste cuprinde un spaţiu larg în textele autoarei. Asistăm la tot felul de abuzuri, frustrări, şi restricţii, lipsurile de tot felul devin dominantele unei existenţe nesigure de azi pe mâine, imposibilitatea comunicării directe, a libertăţii de exprimare, omul aproape că nu mai are identitate, nu ştie de unde vine şi unde merge, trecutul se năruie în tunelele întunericului, securitatea introduce spaima până şi de umbra ta. E o lume de iad pe care autoarea reuşeşte să o surprindă în toate detaliile şi esenţele ei particulare. Tocmai aici remarcăm spiritul de observaţie al autoarei, dublat de puterea de pătrundere în miezul problemelor care frământă epoca, scoţând la iveală destine umane urmărite în evoluţia lor tragică, cu lux de amănunte filtrate prin sensibilitatea unui suflet părtaş, participativ direct, alături de protagoniştii tuturor povestirilor cuprinse în această carte, la marea tragedie umană de la sfârşitul secolului al XX-lea. 
Am înţeles-o într-o după amiază de vară petrecută la poalele domoale ale dealurilor ce înconjoară Piscu-Corbului, Satul ei natal, Raiul ei, Raiul ei adevărat de pe acest pământ românesc. 
Cartea de proză scurtă (aşa o numesc eu) este indiscutabil o mărturie care rămâne, se citeşte cu interes, oferă o lectură captivantă, cuceritoare. O recomand cu căldură şi ţin să-i mulţumesc autoarei că a izbutit, ca în două seri de început de martie 2016, să-mi răscolească sufletul cu multiple furtuni metafizice.

Dionisie Duma