Născută primăvara

Tânăra poetă Luminița Marta Stan ne oferă prin volumul său Născută primăvara poezii și poeme în proză, scrise cu acuratețe și sensibilitate, care ne ajung direct la suflet. 

Iată ce spune autoarea despre sine...

Sunt o femeie micuţă, cât un sâmbure de  migdală amară, născută aproape haotic la umbra unei flori de primăvară. Trupul mi-e plăpând şi alb, atins de frigurile iernii până în ultimul atom şi mă încălzesc cu greu, în crâmpeie de lumină. Uneori mă ascund în coji de portocale luând forma miezului dulce şi zemos, pe care l-ai putea cu uşurinţă zdrobi pentru totdeauna între palme şi cântăresc precum sufletul oamenilor… 21 de grame. Cel mai mult îmi place să mă ghemuiesc într-un colţişor de rouă şi să ascult gândurile celor cu experienţă de viaţă, argăsiţi şi plini de energie.

Şi eu mi-am dorit să fiu mare, atunci când l-am iubit pe el, să fiu o femeie înţeleaptă, cumpătată şi ascultătoare, dar îmi clocotea prea tare sângele ca să mai ascult chiar şi de mine. N-ajungeam niciodată să-l sărut, trebuia să mă înalț pe vârfuri sau să-l rog să mă ia în palmele lui calde şi blânde şi el mă asculta senin… uneori. Când tăcea nu-mi mai doream nimic decât să mă prefac într-o neastâmpărată adiere de vânt şi să-i fiu mereu aproape, dar mi-e era atât de greu să-i fiu prin preajmă când era nepăsător de mine… m-ar fi putut strivi c-o răsuflare. Uneori lua forma copacilor înălţaţi de soare, ca să-l pot ajunge mai uşor, acolo la pragul dintre lumi.

Nu ştiu de-aţi mers vreodată desculţi prin iarbă, spălaţi în adâncul fiinţei voastre de roua dimineţilor, dar în acest fel mă zăream eu în privirile lui, primenită de întâia îmbrăţişare a zorilor de ziuă. Mă iubeam pentru că el mă iubea, existam pentru că el îmi dăduse viaţa. Catifelată mi-era existenţa şi plină de speranţă atunci. Ireală aproape atunci când zile în şir aşteptam să vină. Uneori mă simţeam ca un copil care nu ajunge la borcanul cu dulceață de cireşe ascuns de bunici pe raftul cel mai înalt tocmai pentru a-l putea savura cu adevărat la timpul potrivit şi a-i aprecia adevărata valoare. Mă întrebam uneori de simte că stau cu nasul lipit de geam şi privesc cu tristeţe ninsorile mărunte ce cădeau cu sfială pe pământ, cu trupul amorţit de ger şi de lipsa iubirii… Mă întreba mereu ce-i dorul de parcă n-aş fi ştiut că pentru el era un fel de lichior de cireșe amare de sorginte împărăteasca, sorbit alene de pe buzele atâtor femei. Absenţa lui acută lăsa întotdeauna urme adânci, nici acum vindecate pe de-a-ntregul de arsura timpului.

Am mai crescut de-atunci cu încă o măsură, cea a vieţii tihnite şi armonioase pe care mi-o doresc. Drumul mi s-a netezit de atunci şi-am devenit probabil ceea ce-şi dorea el atunci… tăcută şi răbdătoare, atentă şi deschisă la tot ce mă înconjoară. Nu mai strâng amintirile în palme, le-am dezlegat şi eliberat de încorsetare. Le-am transformat în sfincşi care-mi păzesc cărările sufletului de crucea pe care toţi trebuie să o ducem până la capăt. Freamătul şi zbuciumul nu mai zboară în cercuri albe pentru că am învăţat să le cristalizez mersul… cum să te simţi altfel decât eliberată într-o astfel de primăvară splendidă în care respiraţia aerului fără prezenţa lui nu mai aduce în piept ţurţuri de gheaţă, ci zgomot surd de melancolii amare şi sincope de trecut.

Luminița Marta Stan

Însingurare

Fluturii ninşi
de cuvânt 
desenează cercuri
de dor nestins 
pe nisipul uitării
Aripile lor
însingurate
se smulg
din sensurile lor
şi renasc
fără zbor
în paşii osteniţi
ai poeziei din noi.