Moștenirea

Moștenirea este o carte scrisă din iubirea față de înaintași, cărora autoarea le poartă o pioasă recunoștință. Iată cum ne prezintă ea povestea acestei scrieri: Am observat, de-a lungul timpului, că fiecare dintre noi, la un moment dat, preferă să vorbească despre rădăcinile lui ca om, despre familie, despre frați, surori, dar cu predilecţie despre bunici. Suntem purtători, în mod involuntar, ai genelor străbunilor noștri. Trecutul lor este prezentul nostru, fără să conştientizăm că fac parte din noi. Poveştile despre bunici dau startul vieţii noastre, atunci când ne descoperim şi încercăm să ne facem cunoscuţi semenilor, după o introducere scurtă în care spunem cum suntem, ce principii avem, ce crezuri ne reprezintă. Uşor, uşor, se ajunge la… cum a fost bunica mea sau cum a fost bunicul meu. În relaţiile mele, de prietenie sau amiciţie cu alte persoane, am ascultat, printre altele, şi întâmplări sau descrieri ale bunicilor. Am simţit că aş vrea să spun, la rândul meu, ceva despre bunica sau despre bunicul, dar, în ciuda faptului acesta, nu am vorbit niciodată despre ei. Era cumva foarte dificil, nu mă puteam hotărî cu ce să încep, ce să omit… şi tot aşa, am continuat fără să dau curs povestirii. Ar fi imposibil de spus în câteva cuvinte, e o poveste profundă, necesită o expunere completă a locurilor şi a personajelor, ar fi nevoie de mult timp şi nu am găsit niciodată spaţiul necesar. De curând, am auzit de la o prietenă a mea povestea bunicii ei, care la vârstă de 12 ani rămâne orfană. Părinţii ei sunt omorâţi în război, iar ea a fost deportată în România şi adoptată de o familie de intelectuali etc., etc. M-a fascinat profund şi am rămas sub imperiul ei mult timp. Realizez că o parte a bunicii o reprezintă ca om; structura umană a prietenei mele s-a clădit și dezvoltat pe o fundație solidă. Dacă din descrierea ei despre bunica am remarcat curajul acesteia, forța și tăria de caracter, determinarea – ca dintr-un copil orfan să ajungă profesor „emerit” –, după cum mi-a relatat, lupta purtată cu demnitate pentru a-și clădi o viață frumoasă și onorabilă… acum descopăr cu stupoare că prietena mea este aidoma bunicii sale. Toate virtuțile bunicii au fost transferate nepoatei în mod nevăzut pentru ea, dar vizibile pentru toți din jur. M-am întrebat dacă Magdalena, prietena mea, realizează ce om puternic și deosebit este, datorită rădăcinilor sale și efortului său de a păstra și dezvolta zestrea ei. A fost, cumva, un moment de trezire, s-a născut dorinţa de a-i împărtăşi, la rândul meu, povestea bunicilor mei… A fost punctul de pornire în analiza și autoanaliza mea. Dacă ea seamănă atât de bine cu bunica, o asemănare identică aș putea spune, aceeași personalitate, dar în alt corp, un alt trup, atunci descopăr rostul căutărilor mele și nu pot decât să spun că sunt foarte fericită… Și, pentru că de multe ori am vrut să spun această poveste şi din diferite motive nu am spus-o, poate din vina timpului care niciodată nu e suficient, sau din motive personale, poate… acum ceva mă face să cred, să simt că e momentul să spun povestea bunicilor mei. Cei care mă cunosc, prieteni, amici sau colegi de serviciu, vor considera că aş face asta din mândrie sau ca să impresionez pe cineva. Nu, nu este asta. Vreau ca povestea să fie cunoscută, să poată fi citită de familia mea, de amici, prieteni şi toţi cei care o vor găsi interesantă. Îi mulţumesc prietenei mele, Magdalena. Ea… cu povestea bunicii sale m-a determinat să mă descopăr și să scriu această carte, prin care las la vedere o parte din mine, o parte din structura mea umană, pentru toţi cei care mă cunosc, pentru toți cei care cred că mă cunosc și pentru toți cei care, întâmplător sau nu, vor citi această carte. Teodora Pascu

Extras din "Moștenirea. Proză 
autobiografică de Teodora Pascu"