O viață imaginară. Roman despre Ovidiu

Ediția tipărită a acestei cărți o puteți comanda folosind coșul de cumpărături de mai sus sau la numărul de telefon 0738 722 050, e-mail office@epublishers.info.

Ediția digitală iBookSquare.ro se poate descărca de la acest link: http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-716-756-6.

Ediția digitală Google Play / Google Books se poate descărca de la acest link: https://play.google.com/store/books/details/David_Malouf_O_via%C8%9B%C4%83_imaginar%C4%83_Roman_despre_Ovidiu?id=hNuMDwAAQBAJ.

„Suntem la capătul pământului”:
jurnalul unui poet în exil în
O viaţă imaginară
de David Malouf

David Malouf este unul dintre cei mai importanţi scriitori australieni contemporani, autor de romane, povestiri, poezie, eseuri, memorialistică, teatru şi librete de operă, câştigător al unor prestigioase premii internaţionale şi australiene de literatură şi una din vocile cele mai influente ale culturii în lumea anglofonă.

Romanul „O viaţă imaginară” (“An Imaginary Life”), publicat în 1978, devenit un „best-seller” în Australia şi în ţările de limbă şi cultură engleză, precum şi text de studiu pentru programe de studii de liceu, licenţă, de masterat şi doctorale în şcoli şi departamente de studii literare şi culturale din universităţi de prestigiu din toată lumea, având ca temă de cercetare dialéctica spaţiului exilic şi tematica aventurilor iniţiatice în cultura lumilor noi, abordează subiectul incitant al exilului poetului Ovidiu la Tomis, pe ţărmul Mării Negre, transformat în alegorie a exilului şi a explorării unui spaţiu marginal, prin care se produce transformarea artistului „literelor” în maestru al metamorfozelor scrierilor din cartea naturii. Acesta trece, prin experienţa suferinţei şi a cunoaşterii, prin descifrarea enigmelor existenţei unui „copil” al pădurii, oglindă a propriului său sine, de la condiţia precară a pribegiei încărcată de melancolie la împăcarea cu spaţiul cel nou, prin care i se oferă şansa regenerării interioare, a răscumpărării erorilor, a recuperării memoriei pierdute, a întregirii fiinţei, a revelaţiei divinității. 

Cartea este o rescriere imaginară a aventurii lui Ovidiu la Tomis, un „jurnal” al poetului în exil, recompus în cheie modernă, astfel încât, în Australia, de pildă, ea a fost interpretată ca ficţiune prin care experienţei traumatizante a dislocării şi exilului i se recunoaşte valoarea existenţială şi iniţiatică, căci trăirea unui „nou început” într-o lume nouă şi despărţirea de lumea cea veche (Europa!) înseamnă, implicit, pentru cei „exilaţi”, o sursă de creativitate sporită şi formarea unei legături afective cu noua lor patrie. Astfel, cartea a fost percepută şi ca o binevenită „lecţie” a exilului, prin care aspectele pozitive şi formatoare de identitate ale vieţii în spaţii până recent respinse ca prea „marginale”, sub domnia „tiraniei distanţei”, capătă consistenţă ideatică şi substanţă narativă.

Malouf s-a născut în Australia, la Brisbane, în statul Queensland, la 20 martie 1934, din părinţi cu descendenţă europeană şi arabă: tatăl său era originar din Liban, iar mama sa, din Marea Britanie, David, crescut şi educat în Australia, la Brisbane, a studiat la Universitatea din Queensland, apoi, după o perioadă petrecută în Anglia, a predat literatura la Universităţile din Queensland şi Sydney înainte de a se dedica întru totul scrisului. Şi-a petrecut viaţa la Sydney, dar şi în Anglia, a călătorit des şi a locuit perioade îndelungate în Italia, în Toscana, unde, mărturisea, se simte descătuşat şi inspirat. 

Malouf a publicat zece romane, cinci volume de povestiri, nouă cărţi de poeme, şase culegeri de articole critice şi memorii, o piesă de teatru, precum şi câteva librete de operă, fiind perceput ca unul din cei mai talentaţi făuritori de identitate culturală a ţării de la antipozi. Primul său roman, Johnno, autobiografic, apărut în 1975, a fost apreciat de critici ca o impresionantă confesiune despre formarea intelectuală a unui australian cu rădăcini în cultura europeană, dar a cărui educaţie sentimentală este, totuşi, rodul înţelegerii poveştilor spuse şi nespuse de fiinţele vii din viaţa sa, de casele, şcolile, obiectele, natura exotică, toate martori ai creşterii copilului spre o maturitate cu trăiri erotice complexe, cu răspunsuri contradictorii şi măcinat de dileme incitante. Reluarea temei copilăriei şi a raporturilor copilului cu locurile care „vorbesc”, cu umbrele trecutului familiei, cu prezentul în perpetuă metamorfoză, cu viitorul misterios, este, în cartea de memorii 12 Edmondstone Street (1985) un indiciu al viziunii lui Malouf asupra lumii noi, configurată în opoziţie cu lumea „veche”, desigur, dar şi ca sinteză sofisticată a acesteia, ca simfonie de ecouri şi voci filtrate de memorie, ca sursă de inspiraţie şi trăiri „noi” şi, mai ales, înnoitoare, ca experienţă existenţială şi aventură a spiritului şi trupului, care fac din Australia o oglindire originală a Europei, dar şi o „rescriere” nuanţată a istoriei lumii: o robinsonadă modernă.

Alte romane, precum Fly Away Peter (1982), Child’s Play (1982), Harland’s Half Acre (1984), The Great World (1990), Remembering Babylon (1993), The Conversations at Curlow Creek (1996), Ransom (2009), precum şi volumele de poezii apărute între 1970 şi 2004 (ultimul este Revolving Days, în 2008) sau eseuri – precum The Writing Life (2014) – sunt variaţii pe temele percepute de critici ca fiind proprii lui Malouf: relaţiile omului cu spaţiile trăirilor sale, atât cele „construite”, cât şi cele „naturale”, dorul de aventură, explorarea lumii noi, în sensul în care orice fiinţă şi orice obiect sau carte, orice scriere şi orice vorbire, sunt întrupări ale procesului de înnoire fără sfârşit şi deci o „lume nouă”. Însăşi vieţuirea omului în lume, marcată de fericiri şi nenorocire, de moarte şi spaime, de amintiri dureroase şi iubiri fără noroc, de războaie şi prizonierate, de libertăţi regăsite şi rătăciri labirintice, este o „lume nouă”, o alcătuire mentală marcată de speranţa transcendenţei, aşadar metafizică, aşa cum reflecţiile sufletului în locuri şi făpturi, de acum şi din alte vremi, sunt, fără doar şi poate, reflecţii ale erotismului latent, inerent lumii vii, resursă a devenirii dinspre trecut spre prezent. 

În primele sale romane războaiele secolului XX sunt reprezentate ca lumi paralele, desigur tot „lumi noi”, în care se formează prietenii indestructibile, iar în Remembering Babylon emigranţii albi şi tribul aborigenilor se întâlnesc pe o punte formată din conflicte şi reconcilieri care fac din Australia un palimpsest temporal şi spaţial, locuit şi ritmat de fiinţe hibride, alese de destinul implacabil al dislocării şi exilului pentru a-şi trăi şi accepta fragilitatea, complexele, patosul cotidian ca pe recompense ale vieţuirii intense în lumea de la capătul lumii. Omul călător este australianul colonist şi nativ deopotrivă, o variantă de homo viator, pentru care orice clipă este o explorare a unei lumi noi, pentru care desţelenirea „insulei” ogor este în aceeaşi măsură blestem şi binecuvântare, o muncă pusă în operă şi un joc creativ. Pentru omul poet – o ipostază a lui Ovidiu, homo ludens este, cu adevărat, omul lumii noi, care-şi joacă şi îşi reinventează istoria personală şi pe cea a patriei sale, libertatea căutată în aventură şi în dragoste este, totuşi, mereu, o formă de prizonierat, iar conflictul o altă faţă a iubirii. Tonul şi muzica scrierii lui Malouf, trecerile de la realismul sec la lirism patetic, personajele groteşti sau seducătoare, întâmplările memorabile şi percepute ca „tipice” pentru povestea Australiei, finalurile deschise, dilemele complexe prin care este configurat subiectul exilic al dislocărilor succesive, confesiunile doar în aparenţă „explicative”, dar, în fond, incitante prin recursul la amintiri profetice, amestecul de disperare şi deznădejde, de milă şi necruţare, de avânt şi resemnare fac din romanele, povestirile sau poemele lui Malouf nu doar o voce a identităţii australiene, cum susţin unii critici, ci şi o emblemă a personajului postmodern, a „rătăcitului” care-şi declamă neputinţele şi penuriile prin care, paradoxal, i s-a îmbogăţit sufletul în lumea cea nouă. 

Cărţile lui Malouf sunt, astfel, nu numai o imagine „iconică” a Australiei, dar şi o rostire memorabilă a ideii de „lume nouă” în proces de alcătuire, de redefinire, de recunoaştere: nu e vorba numai de lumea nouă australiană, percep cititorii săi, ci şi de lumea modernă, globalizată, în care marginile şi centrul îşi schimbă frecvent locurile, în care contemporanul a devenit subiect exilic prin excelenţă, chiar atunci, sau mai ales atunci când nu-şi părăseşte patria. Lumea cea nouă este o distopie în care abundenţa înstrăinărilor trebuie asimilată prin uitare şi rătăcire de sine, prin reînvierea unei amintiri îngropate de generaţii.

Contextul cultural în care se discută O viaţă imaginară de către critici şi cititori este acela al dicotomiilor conflictuale: între civilizaţie şi viaţa tribală, „primitivă”, între spaţiul de „acasă” şi cel al exilului, între centru şi margini, între Europa şi lumea „nouă”, între Anglia, locul de origine al colonizatorilor albi şi Australia, locuită de populaţii aborigene. Este însă evident, la o lectură aprofundată, că această carte nu are ca subiect lumea materială, exterioară, ci spune povestea unei aventuri interioare, a unei călătorii a „pelerinului”, vorbind despre înstrăinare, despre descoperirea şi reconstruirea sinelui ascuns, despre înţelegerea sensului profund al „civilizaţiei” care aduce în prim plan un Copil al spaţiilor şi timpurilor primordiale, „sălbatec” numai pentru ochiul arogant şi superficial al „cetăţeanului roman” pentru care exilul e o pedeapsă nemeritată, o dramă a alungării din „împărăţie”.

Personajele şi locurile care apar în roman sunt „traduse” pentru cititorul australian de însuşi autorul iniţiat: poetul din Roma este un colonist englez încă neresemnat cu destinul său de exilat; Anglia este Roma cu splendorile sale, rod al civilizaţiei europene; Tomis este o Australie primitivă, tribală, la marginea lumii, pustie în aparenţă. „Mesajul” cărţii este destul de limpede conturat atât de discursul lui Ovidiu, cât şi de cel al autorului, care aduce în discuţie argumentul relativităţii conceptului de „margine”. Tomis, acel „terra nullius” care poate numi continentul australian, devine, pentru poetul exilat, un centru al lumii, o Romă şi un „acasă” care-l va seduce şi unde îşi va sfârşi viaţa. Acel „altundeva” din exilul cumplit este supus unei metamorfoze profunde prin care capătul lumii devine un paradis al renaşterilor. 

Australia nu este Europa „transportată” la antipozi, ci o Europă „tradusă”, va explica Malouf în eseuri, interviuri, conferinţe. Aventura traducerii, o metamorfoză subtilă a „originalului”, reprezintă o punere în operă a poetului adevărat şi e tema principală a jurnalului imaginar, în care Ovidiu îşi reprezintă disperarea iniţială şi se angajează într-o reală aventură erotică lăsându-se stăpânit de noua sa patrie, prin care capătul de lume se preschimbă în adevărata sa „casă”. Tomis nu este un loc, ci o stare mentală, declara Ovidiu în primele sale luni de exil. Tomis devine şi un pustiu roditor, în care poetul bătrân, nărăvit la vicii în Roma, redevine copilul inocent de odinioară; capitala imperiului este o amintire reală, dar preschimbată prin întâlnirea cu Copilul misterios şi sălbatec al unei naturi care-i vorbeşte într-o limbă de dinaintea oricărui limbaj poetic sau latin. 

Într-un interviu acordat lui Ray Willbanks în 1990 (publicat în Antipodes 4.1.1990) Malouf considera O viaţă imaginară o carte-„argument” despre Australia. „Să fii la marginea lumii cunoscute… să trebuiască să descoperi cum să ajungi în centru”, să crezi că literatura poate exista numai altundeva… că istoria se întâmplă altundeva… Ne-a luat mult timp să înţelegem că acolo unde te afli acolo este centrul… Am vrut să-l pun pe Ovidiu să treacă prin experienţa descoperirii acestui adevăr”.

Romanul este, astfel, încadrat de o temă şi un mesaj explicit, în maniera postmodernă şi a generat polemici şi dezbateri culturale în jurul conceptului de „margine”. Argumentul că „marginea” este o percepţie şi o lucrare a mintii, nu un loc anume pe hartă, că citirea unei hărţi este ea însăşi mediată de proiecţii mentale, că realitatea ţării de la antipozi, sau al oricărui tărâm „îndepărtat” este şi o ficţiune, că centrul e alcătuit de fapt din realitate plus memorie, este, în fond, mai mult decât un argument intelectual. Este o viziune asupra istoriei, prin care se rosteşte jurnalul lui Ovidiu, precum şi alte scrieri ale lui Malouf. Omul lumii noi este un erou al „marginii”, este angajat într-o aventură desfăşurată în spaţiul unei deveniri ca acţiune dublată de contemplare. Exilatul este un poet contemplativ, de oricâte isprăvi războinice s-ar învrednici. 

Contemplarea unei hărţi – a „geografiei” implică,mai întâi, o aventură mentală. Într-un interviu apărut în anul bicentenarului Australiei, în 1988 (publicat în The Age la 23 ianuarie 1988) Malouf vorbeşte despre „traducerea” Europei pe continental australian. Despre o „afinitate de destin”, sau chiar „predestinată” (a “fated affinity”) între Anglia şi Australia, pe care personajul simbolic al exilului, Ovidiu, o pune în operă în jurnalul său imaginar. În acelaşi fel se poziţionase personajul Ovidiu din Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia, roman de care O Viaţă imaginară este, de asemenea, legat, prin afinităţi de destin.

„Printr-un capriciu al naturii, sau, poate, printr-o afinitate de destin, colonizatorii continentului nostru de la marginea lumii au fost ei înşişi, odată, la marginile lumii cunoscute. Când a fost descoperită de fenicieni, Britania era o insulă sălbatecă şi îndepărtată, pe drumul spre nicăieri, îngrămădită în colţul nord vestic al hărţii. Colonizată în cele din urmă de puterea imperială a lumii, cu nativii săi deposedaţi de valuri de imigranţi, Anglo-Saxoni, Juţi, Danezi, Normanzi, şi în cele din urmă exterminaţi… Astfel încât, când cele două insule ale noastre, una mică şi izolată, cealaltă mare şi izolată, s-au întâlnit în cele din urmă în 1788, colonizatorii nu au adus cu ei numai o limbă… ci şi istoria unui triumf asupra unei dizabilităţi naturale. Până la acea vreme Britania ajunsese în centru. În 1788 toate distanţele de pe glob erau măsurate după meridianul Greenwich. Ce exemplu! Aceşti imigranţi, de la natura lor mici insulari, acum trebuiau să se adapteze traiului pe cea mai mare insulă de pe glob. Liliputani în Brobdingnag.”

Desigur, Tomis e un altundeva, un „alibi”, un tărâm care nu poate fi cunoscut decât printr-un act de iubire, prin mijlocirea unui Copil miraculos care vine din umbrele unui alt eu, uitat; e o relaţie cu copilul primordial de care vorbea Jung, prezent în fiecare fiinţă nesmintită de o civilizaţie opresivă, şi, de fapt, mai mult decât o fiinţă, copilul este o călătorie de explorare reciprocă, prin prin care romanul se trezeşte la viaţa cea nouă, iar sălbatecul învaţă limba oamenilor. 

Tomis devine, astfel, un simbol al Australiei, dar şi al ţinutului de pe marginea lumii, al locului de exil, spaţiu al pedepsei şi năpastei, care se va transforma în centru al lumii, ca odinioară Roma şi Anglia. în fond, este argumentul lui Malouf, este vorba de o recitire a hărţii lumii:

„Geografia… este o convenţie… Este un mod de a privi. Hărţile pot fi abordate din orice unghi, ele pot fi inversate. Nu avem de făcut altceva decât să ne întoarcem mintea cu susul în jos, să încetăm să gândim în termenii culturii noastre moştenite, faţă de care vom fi totdeauna la periferie, ca să ne aflăm în centru, mai degrabă decât la marginea lucrurilor.”

Tomis, un „catalog al lipsurilor” se transformă astfel într-o stare a sufletului şi minţii, într-o grădină în care poetul va creşte prima floare: plantarea unei grădini rămâne un act de creaţie fundamental pentru începutul metamorfozei sale: dintr-un cetăţean roman persecutat, înciudat şi posac într-un salvator al copilului miraculos care-i devine lui călăuză şi salvator; şi apoi, într-un călător care, în preajma morţii, se va simţi absorbit de cerurile nesfârşite. 

Jurnalul lui Ovidiu la Tomis, în versiunea imaginată de Malouf începe cu descrierea unui loc pustiu, alcătuit din marea de plumb şi un cer înnorat, aflat la gura unui râu, dincolo de care mlaştini, câmpurile cu ierburi se întind până la polul nord. Un loc în care lumea a îngheţat, lipsit de copaci, de flori, de fructe, de la capătul pământului, în care nici nu există noţiunea de grădină sau livadă, cu deschidere spre infinit – un „niciunde”. „Tomis e o stare mentală, nu un loc”, meditează Ovidiu în primele pagini ale jurnalului său. Peisajul acestei lumi noi, Tomis, la finalul metamorfozei lui Ovidiu este cel al unui timp împlinit, care rosteşte cadenţele libertăţii, în care moartea nu sperie, un loc scăldat în lumina începuturilor, unde Copilul păşeşte, ca un înger, pe lumina apei, şi se desprinde de pământ. Tomis a devenit pentru acest Ovidiu, ca şi pentru acel Ovidiu din romanul Dumnezeu s-a născut în exil al lui Vintilă Horia, o epifanie a învierii, un spațiu utopic în care toate vârstele omului, de la copilărie la bătrâneţea aducătoare de moarte alcătuiesc un prezent al trecerii spre un dincolo de nedesluşit, dar nu mai puţin real. 

De la stilul „memoriei interioare” al personajului întristat şi nostalgic de la Pontul Euxin la retorica monologului adresat al apelurilor către posteritate, de la cel descriptiv al poetului sofisticat confruntat cu spectacolul naturii impasibile sau dezlănţuite la notaţiile fruste ale trăirilor limită, de la stilul naraţiunii cu suspans şi ruperi de ritm al evenimentelor dramatice în care se implică prizonierul, la claritatea iluminărilor transcedentale care-i marchează finalul şi îi sting deznădejdile, de la preţiozitatea „ovidiană” a pasiunilor din perioada sa romană la disperarea pribegiei – toate aceste „voci” ale textului original sunt prezente în traducerea Monicăi Bottez, prinse în ţesătura operei, împreună cu alternanţele de registru, de timpuri verbale, de conotaţii contextuale folosite pentru a exprima un personaj complex, de factură modernă, compus din rigoare intelectuală şi afectivităţi erotice, a cărui creativitate poetică („poiesis”) demodelează „cartea” jurnal al lumii noi.

O viaţă imaginară este, în definitiv, o variantă propusă de Malouf de re-scriere a „metamorfozelor” ovidiene care, în acest „jurnal”, ficţional dar persuasiv prin coerenţa construcţiei, pare să deschidă cititorului o poartă nebănuită spre o viziune asupra preschimbărilor interioare prin care un nou „eu”, alungat din patrie, îşi rosteşte fiinţa într-un pustiu sub care se dezvăluie un paradis uitat.  

Irina Grigorescu Pană 

Ecouri de la cititori – un eseu de la Voichița Tulcan Macovei:

DAVID MALOUF – O VIAȚĂ IMAGINARĂ, Roman despre Ovidiu, ePublishers, București, 2018

„Să nu lăsăm sufletul să tacă”. (Voichița T. Macovei)

Un roman extrem de interesant despre puterea minții și a sufletului omului, prezentat excelent în prefața realizată de profesor Irina Grigorescu Pană.

Ovidiu este cunoscutul poet al Romei antice, despre care se știe că a fost exilat la Tomis în anul 8 d. Hr., unde și-a găsit sfârșitul. Nu se știe, însă, nici astăzi cu exactitate (în mil III), cauzele acestui exil care a avut loc din hotărârea împăratului Augustus. De altfel, chiar David Malouf spune subtil în cartea sa, fotografiind, prin metode ale artei psihologice, gândurile posibile (real-imaginare) ale poetului: „Împăratul a creat propria sa epocă denumită augustană. (...) Și eu am creat o epocă. Coincide cu a lui și există în viețile și amorurile supușilor lui. Pentru asta mă urăște.” (p. 31)

Personal, m-am gândit de ce oare, cunoscutul scriitor australian l-a ales, dintre toate personalitățile istorice exilate, pe Ovidiu...

Cartea ne aduce multe răspunsuri. Doamna Irina Grigorescu Pană ne avertizează de la început că aceasta „este rescriere imaginară a aventurii lui Ovidiu, la Tomis, un <jurnal> al poetului în exil prin care experienței traumatizante a dislocării și exilului i se recunoaște valoarea existențială și inițiatică. Trăirea unui <nou început> într-o lume nouă și despărțirea de lumea cea veche, înseamnă implicit pentru cei exilați o sursă de creativitate sporită și formarea unei legături afective cu noua lor patrie”. (p. 7)

Tot în prefață găsim un alt element care se adresează deopotrivă atât sufletului cât și minții, ajutându-ne în înțelegerea semnificațiilor romanului. Globul pământesc este o imensă hartă care înfățișează toate lumile și țările, între care au existat și există mereu legături vizibile sau tainice. În felul acesta, doamna Grigorescu Pană ne inițiază în schema intrinsecă a romanului domnului Malouf: „Tomis devine astfel un simbol al Australiei, dar și al ținutului de pe marginea lumii, al locului de exil, spațiu al pedepsei și năpastei, care se va transforma în centrul lumii, ca odinioară Roma și Anglia”. (p. 14)

Cu adevărat așa este!

Naratorul este subiectiv, David Malouf devenind aici un alter ego al nemuritorului Ovidius Publius Naso. Stilul susține narațiunea analitică și psihologică, predominând memoria afectivă. Textul este deseori rupt. Prezentului poetului din Tomis i se suprapune, astfel, prin memoria involuntară, trecutul său de la Roma, viața de altădată. Compoziția, problematica pusă, ne determină să-l comparăm pe David Malouf cu celebrul prozator al modernismului românesc, Camil Petrescu.

Romanul este structurat pe cinci capitole.

Capitolul I începe cu descrierea satului numit Tomis, a Constanței românești din timpul împăratului roman Augustus.

O lume „de la capătul lumii”, pe care poetul Ovidiu se străduiește să o înțeleagă, să și-o însușească. Un ținut dezolant „unde timp de opt luni această lume este înghețată”, de parcă „asupra acestui ținut plutește un blestem polar”. (p. 20)

De altfel, unul din planurile pe care este ordonată acțiunea romanului este acela al anotimpurilor: iarna, primăvara, vara, iarna derulându-se cele mai grave și puternice întâmplări în viața poetului exilat.

Descrierea Tomisului ca „terra nullius” este realizată exemplar, posibil de a fi văzută ca pe o peliculă de film, ale cărei imagini te pot înspăimânta. „Priveliștea acestui loc îmi umple mintea cu aspectul său dezolant. Un șir de stânci desenat oblic pe fundalul cerului și marea plumburie, dincolo de ele”. (p. 20)

Ovidiu Publius Naso este nevoit să se adapteze acestei alte lumi, pe care nu o cunoaște deloc: nici oameni, nici obiceiuri, nici limbă. Eul lui se caută pe sine, în această câmpie nesfârșită, în care nu auzea decât „bătăile propriei inimi”. Este o transcendere pe care intelectualul/scriitorul/poetul de limbă latină, aparținând marii puteri a lumii antice este nevoit să o realizeze cu toată ființa sa: cu trupul, mintea, sufletul și duhul. Schimbările suferite în timpul acestei experiențe unice sunt colosale, iar David Malouf are puterea de cunoaștere pentru a le descrie atât de real, dar și de misterios în același timp. „Mi s-a învălmășit mintea la toate acestea. Cine poate ști mijloacele misterioase prin care trupul acționează ca să-și îndeplinească scopurile? ” (p. 108-109)

Adaptarea poetului de la civilizație la o lume barbară, de la bogăție la sărăcie, de la cultura strălucită a Antichității latine la miturile păgâne, devine pentru autorul David Malouf o provocare, care se transformă pentru cititori, în scântei de revelații privind viața omului, lumea în care el trăiește. Iar aceasta certifică, în ce-l privește pe scriitorul australian, o bogată filosofie și psihologie a vieții.

Lupta pentru adaptare, prin cunoașterea și însușirea ținutului Tomisului este mereu oprită de amintirile Romei. „Mergând să mă alătur celorlalți care îmi zâmbesc larg, îmi repet sunt roman, sunt roman și poet. Dar respirația mea scoate mereu din mine strigătul pe care îl poartă în lume și așa mă simt mai liber”. (p. 45) Totuși, puterea de a se adapta unei lumi atât de sălbatice îi este susținută marelui poet și de gândul că la Roma, viața politică era un joc pe care trebuiau să-l joace toți oamenii...

Libertatea exilului, conștientizarea intelectualului, a poetului îl ajută pe Ovidiu să accepte noua lume / viață, rămânând totuși, el însuși. Fascinația schimbărilor pe care trebuie să le trăiască sunt transcrise artistic prin multe procedee literare, dezvăluind capacitățile ființei umane de a se supune schimbărilor. E adevărat că realul se îmbină cu imaginarul, dar dincolo de ele, naratorul creează în această carte, o radiografie a vieții omului, a sufletului, a credinței sale, cu visele, dăruirile, și speranțele lui.

Personajele care îi sunt alături în această grea experiență sunt simbolice: copilul, bătrânul, femeia, tânărul. Dintre acestea, un rol special îl vor avea copilul și bătrânul. Bătrânul este reprezentantul lumii barbare, pe care poetul se străduiește să îl înțeleagă. Face, astfel, conexiuni între oameni, lumi și gândirile lor. Prin bătrân, Ovidiu cunoaște alți oameni ai satului Tomis, dar mai ales cunoaște obiceiurile acestor locuri, unde principala îndeletnicire este vânătoarea, și unde un rol special îl au visele și practicile șamanice în care oamenii cred.

Eroul cărții (de fapt autorul) are, în singurătatea dar și libertatea exilului, o minte creativă, descoperind mereu enigmele acestei lumi. Foarte interesantă pentru noi este concluzia la care se ajunge mereu: viețile oamenilor se întrepătrund pentru că noi trăim aceleași întâmplări, acte, avem gânduri, vise care ne unesc peste timpuri. Și lumile și popoarele sunt la fel...

Astfel, eroul cărții participă la acțiunile organizate de bătrân, dar poartă în sine întâmplări asemănătoare, trăite cu zeci de ani în urmă la Roma, alături de fratele său.

Este aici un mare adevăr psihologic: creierul nostru adăpostește foarte multe lumi, de care nu suntem conștienți totdeauna.

Celălalt personaj, care este mult mai aproape de poet și alături de care analizează, simte, trăiește, descoperă valuri ale conștiinței, pe care nu le simțise până acum, este copilul. Simbolistica lui în roman este foarte vastă. Prin acest personaj enigmatic, David Malouf recreează, pentru cititori, adevăratele frumuseți și greutăți, dar și magii, vrăjitorii, descântece, sau făcături, din care este alcătuită viața unui om. Căci viața ne învăluie pe fiecare într-un mister anume, făcându-ne, uneori, să uităm cine suntem și de ce.

Ființa copilului este enigmatică. Sugerează un simbol mitic ce ar aparține mai multor timpuri și lumi, pe care naratorul și personajul său se străduiesc să le deslușească. De aceea, nu se dezlipește niciodată de el. „Petrecem ore întregi privind lung unul la altul. Și nu am nici cea mai mică idee ce sentimente îl frământă. Nu arată nicio umbră de interes față de vreun lucru pe care îl fac eu, scriu, uneori mănânc... privește fix dar nu vede...” (p.69)

Totuși, scriitorul îi simte inteligența, îi simte sufletul. Este o simbioză extraordinară între poet si acest copil și tocmai de aceea nu poate renunța la el.

Dar, cine e acest copil? „Acum știu. El e băiatul sălbatic din copilăria mea. Care s-a întors la mine. El e Copilul”. (p. 54)

Adevărul, întrezărit prin țesătura imaginativă a romanului, este că acesta, în simbolistica sa, l-a ajutat mult pe Ovidiu să se integreze lumii necunoscute și barbare a exilului!

Cu ajutorul lui și a bătrânului, Ovidiu trece peste anii petrecuți la Tomis, peste iernile cumplite, verile amăgitoare. Cu o parte a sufletului fiind, însă, mereu la Roma!

Până la urmă, reușește să accepte, chiar dacă nu înțelege în totalitate, miturile și ritualurile păgâne din acest colț de lume. În finalul romanului (cap V) afirmă că „nu mai trăiește în vise”. „Am trecut dincolo de ele, în realitatea ultimă”. (p.127)

Reușește să înțeleagă și să vorbească limba acestui ținut.

Intelectualul,/poetul ajunge să se adapteze acestei lumi, prin puterea minții și a sufletului, acceptându-i spectacolul vieții, de care se lasă cuprins!

E metamorfozarea finală a lui Publius Ovidiu Naso. De fapt, în el se intersectează două vieți: cea a Romei și ce a Tomisului, iar el, omul, știe să le trăiască pe amândouă așa cum destinul i-o cere, unindu-se, în același timp, cu viețile Marelui Univers. Aici găsim psihologiile abisale care zac în fiecare ființă umană. David Malof reușește să sugereze, magistral, ideea de întrepătrundere a lumilor în Universul infinit. „Când mă gândesc la exilul meu, o fac din perspectiva Universului. Când mă gândesc la limba care mi s-a luat, e vorba de o limbă mai veche și mai universală decât latina noastră. (..). Cândva mă gândeam că poate o să învăț să scriu în limba păianjenilor”. (p. 91).

Descoperim, așadar, în romanul domnului Malof o carte caldă, o lume caldă!

Poetul și-a găsit calea proprie, chiar într-un ținut straniu pentru el!

Peste toate experiențele, a triumfat viața!

Iar poetul a învățat lecția!

Psihologia vieții stă la baza tuturor întâmplărilor trăite de personajul romanului, iar experiența lui Ovidiu, poetul clasic al latinității, rămâne peste generații, un model de triumf asupra oricărui obstacol.

Meritul domnului David Malouf trebuie scos în evidență de două ori: pentru că ne aduce în față momente importante din viața unui mare scriitor al lumii; și apoi, pentru că a știut să găsească în experiența exilului, lecții despre adaptabilitatea omului la imprevizibilul existențial. „ Mă gândesc la visele mele. La acele nopți când m-am dus în somn ca să zgârâi pământul în căutarea propriului meu mormânt. (...) Am devenit curajos la bătrânețe. Sunt gata, în cele din urmă, pentru transformările pe care trebuie să le suferim atunci când acceptăm ca mădularele noastre să dobândească o formă nouă, ca pielea noastră să crape și să permită copacului să se nască sau fluturelui să ne părăsească...”(p. 123)

Real, imaginar, vis și adevăr, totul poate fi descoperit în viața fiecăruia dintre noi!

Descrierile cuprind pagini întregi, fiind plastice și deosebit de atractive, prin imaginile create!

Apreciem și traducerea realizată de Monica Botez, care ajută mult scopului cărții.

O CARTE DESPRE VIAȚĂ ȘI BIRUINȚA OMULUI!

Voichița T Macovei