Cumva trebuie să încep
Autor: Ștefan Kellner
ISBN 978-606-8798-27-1
Coșul pentru cumpărături va fi folosit de cititorii din România.
Cititorii din Diaspora sunt rugați să comande cartea de pe site-ul Amazon corespunzător țării în care locuiesc sau de aici.
Ediția electronică www.iBookSquare.ro se poate accesa aici.
Povestirile lui Stefan Kellner din volumul Cumva trebuie să încep se citesc cu deosebită plăcere. Reproducem aici câteva pagini care demonstrează acest lucru:
Păunul alb
În lumea în care culorile se joacă peste tot sub soare, s-a născut un păun alb. A ieşit dintr-unul dintre cele douăsprezece ouă rozalii din cuib, aşa cum au ieşit şi ceilalţi unsprezece pui coloraţi. Niciunul n-a sesizat diferenţa, nici fraţii, nici părinţii. A crescut cu ceilalţi împreună în parcul castelului. Când au ajuns mari şi penele din coadă s-au desfăşurat în evantai în bătaia soarelui, lumina a făcut din cozile lor un vitraliu. Doar evantaiul alb făcea doar umbră, steril şi mohorât.
Cu trecerea timpului, fără pereche, fără prieteni, păunul alb se plimba singuratic, trăgându-şi coada anostă pe gazonul verde şi umed. În timp ce ceilalţi păuni se gândeau la familie, la puii lor, păunul alb se gândea la lume, la ce o fi în afara gardului grădinii, la fiinţele ciudate care se plimbau în parc, privea curios, atent, concentrat, uitând că e doar un păun alb, altfel decât ceilalţi păuni.
M-am născut paralizat de ambele picioare. Nu ştiu ce simţi când poţi călca, când poţi pune un picior înaintea celuilalt, aşa am fost întotdeauna şi mi se pare normal să fiu aşa. Ca handicapat, am avut întotdeauna în jurul meu pe cineva care să mă ajute să mă scol, să mă spăl, să mă duc la şcoală. Am fost înconjurat de iubire acasă şi de înţelegere la şcoală. Dar nimeni n-a mers mai departe ca să uite picioarele mele moarte şi să mă vadă ca pe oricare altul.
Am fost un copil precoce. Am învăţat repede să vorbesc, am învăţat repede să citesc şi să socotesc. Am învăţat mai repede să cânt la vioară decât ceilalţi şi am fost primul în clasă la mai toate materiile. Eram dus la şcoală cu maşina, mă puneau în scaunul cu rotile şi în rest mă descurcam singur. Era un fel de independenţă pe care o apreciam. În clasă aveam o masă singur, nu o bancă şcolară ca şi ceilalţi, o puseseră lângă uşa ca să mă scutească de slalomul printre bănci. N-aveam ca şi ceilalţi un coleg de bancă. Eram singur.
Nu pot să spun că am avut colegi răi, s-au purtat frumos cu mine pe tot parcursul şcolii, dacă observau că mă chinuie ceva, sărea câte unul să mă ajute chiar dacă niciodată nu i-am rugat. Îmi făceau loc să trec la sosire şi la plecare, în pauze rămâneam la locul meu şi urmăream tot ce se întâmpla în jur. Jocul lor, râsetele, glumele, tachinările cu fetele. N-am fost prea vorbăreţ niciodată, nu că n-aş fi avut ce spune, vorbeam cu ei în mintea mea ore întregi, dar ceva necunoscut, ceva neînţeles mă frâna să încep vreo conversaţie.
De multe ori m-am întrebat dacă mintea mea funcţionează altfel decât la ceilalţi oameni. Şi da şi nu.
Cumva trebuie să încep
Ștefan Kellner
0 |