Zbucium

Într-un stil asemănător cu cel al scriitorilor americani – cu propoziţii scurte, precise, clare, adesea tăioase prin simplitatea lor –, Aurelia Maria Gorodea ne prezintă o lume care pare a fi aşezată nu pe un tărâm statornic şi ocrotitor, ci pe valurile unei mări înfuriate.
Familiile se mută din zonă în zonă, din oraş în oraş, lasând mereu în urmă bunurile şi prieteniile şi căutând să se adapteze iarăşi şi iarăşi mereu altor vecinătăţi şi obiceiuri.
Singura lor avere statornică şi mângâiere o reprezintă amintirile şi clipele frumoase rupte pe apucate ici şi colo de-a lungul acestei neostenite rostogoliri peste contururile şi hotarele ţării, ele însele în continuă schimbare şi reformulare.
Reproducem un fragment din roman:

S-a primit ordin de plecare. Ne-am mutat într-o comu­nă mare şi frumoasă care este pe malul râului Ozana, iar de aici se vede cetatea Neamţului, cetatea lui Ştefan cel Mare. Locuim la familia Chisanovici. Sunt oameni în vârstă şi foarte cumsecade. Casa seamănă cu cea a bunicii de la sat. E văruită în alb, cu tavanul din scânduri şi multe icoane pictate pe lemn puse pe pereţi. La buna icoanele sunt pictate pe sticlă. În colţul de la răsărit arde mereu o candelă. Nenea Chisanovici este tâmplar. Îl învaţă pe Titi cum să tragă la rindea şi îi explică fiecare lemn pentru ce este bun.
Mama ne-a înscris aici la şcoală. Suntem mult în urma colegilor noştri. Mama face în continuare lecţii cu Titi. Uneori o aud cum plânge noaptea, alteori plânge şi ziua pe ascuns, să nu o vedem, dar o cunosc după ochi. Tanti Chisanovici caută să o ajute cât mai mult, să o îmbărbăteze, să o încurajeze. Este ultima zi de şcoală. Fiecare copil ne-am luat câte un pacheţel de mâncare, o sticluţă cu apă şi ne-am dus în excursie cu doamna învăţătoare Papuc sus la cetate. Nu e departe, am ajuns repede. Ne-a vorbit despre Domnul Moldovei Ştefan cel Mare care a purtat multe războaie cu turcii. A construit multe cetăţi, a făcut-o şi pe aceasta, uneori locuia şi aici.
Stau lângă doamna învăţătoare să ascult tot ce ne explică. Ne-a arătat şanţul cu care era înconjurată cetatea, ca duşmanii să ajungă mai greu la zidul gros de piatră. În timp ce încercau să treacă şanţul, arcaşii trăgeau în ei cu săgeţi, îi răneau ori îi omorau. În cetate nu puteau intra. Podul peste şanţ era ridicat, iar poarta grea din lemn bătută în fier era încuiată şi zăvorâtă pe dinăuntru. Dacă încercau să sară peste zid, arcaşii trăgeau în ei, îi loveau cu pietre ori turnau apă fiartă peste ei. Oştenii erau oameni curajoşi, buni luptători, dar nu numai ei, ci o Moldovă întreagă sărea la chemarea lui Ştefan cel Mare să apere religia şi glia sfântă.