Tăcerea doare

Tăcerea doare este romanul de debut al scriitoarei Ştefania Ghiţă. Încă de la prima sa carte, Ştefania Ghiţă se arată foarte implicată în contextul social actual. 
Cum reacţionăm când agresiunea şi hărţuirea pătrund în viaţa noastră? Acest roman caută soluţii pentru asemenea situaţii. De aceea, trebuie citit de toată lumea, părinţi şi copii. 
Reproducem un fragment:

− Am fost umilită de nenumărate ori, însă eram decisă să termin şcoala cu orice preţ. Nu aveam niciun prieten şi toţi mă priveau ca pe o ciudată, fiind mereu singură. Încercam să îmi ascund durerea ca tine, făcându-mi rău. Credeam că dacă îmi fac singură rău durerea va dispărea într-o zi. Credeam că voi deveni imună la răutăţile celor din jurul meu. Însă nu a fost aşa. Când aveam 16 ani am fugit de acasă. Am alergat o noapte întreagă până am ajuns la casa unde locuia o veche prietenă a mamei mele. Am căzut la uşa ei şi îmi amintesc că m-am trezit cu nişte mâini blânde ce îmi mângâiau fruntea. A fost prima dată când am simţit o speranţă în sufletul meu. Femeia aceea a reuşit să îmi dea încredere în mine şi să mă facă să vreau să trăiesc din nou. I-am povestit tot ce mi se întâmplase şi cumva a reuşit să îmi facă rudele să îi cedeze ei custodia mea. Durerea nu a dispărut, cu ajutorul ei însă a devenit mai suportabilă. 
Amanda se apropie iar de Christye şi îi întinse mâna. Fata i-o luă şi când o privi văzu urme de durere, ruşine şi laşitate pe încheietura ei. Aceleaşi mărci pe care le avea şi ea, tăieturi fine prin care încercaseră să îşi facă rău. O privi ruşinată pe Amanda. 
− Încă îmi mai e ruşine de ce am făcut. Am tot încercat să uit de tot ce mi-a făcut rău, am încercat să las deoparte trecutul, dar de fiecare dată amintirile reveneau şi mă făceau să sufăr mai rău. Am avut norocul să întâlnesc o fată minunată care m-a ajutat să trec peste problemele mele. Am încetat să îmi mai fac rău singură şi am acceptat să vorbesc despre problemele mele cu prietena mea, care m-a ascultat mereu şi nu m-a obligat să dezvălui mai mult decât eu voiam. Până acum ceva timp am crezut că eram vindecată de acele răni invizibile. Dar ele mi-au arătat încă o dată că sunt prezente în mine şi m-au făcut să îmi dau seama de faptul că tăcerea doare. Mă apropiasem de cele două persoane care m-au ajutat şi m-au ascultat când aveam nevoie, însă rănile care îmi făceau cu adevărat rău le închideam adânc în minte, crezând că uit de ele dacă nu le menţionez. Am refuzat să vorbesc despre adevăratele mele probleme şi nu mi-am dat seama că acest lucru îmi făcea rău.