Regele fluturilor

Romanul Regele fluturilor de tânărul scriitor român Florin Giurcă demonstrează că autorul are un îndelung exerciţiu al scrisului. Florin Giurcă este la al doilea roman şi are la activ nenumărate povestiri în genurile SF, fantasy şi horror publicate în mai multe reviste.
Reproducem un fragment din această foarte interesantă carte:

Citeam seara până mi se închideau ochii de somn. [...] Duminica, după micul dejun religios, compuneam scrisori disperate către Margot, prin care îi descriam în cele mai sumbre culori suferinţele prin care treceam. Ea era singura mea nădejde, singura mea rază de soare, etc, de la care aşteptam binecuvântarea. Gândul la ea, în cele mai crâncene momente ale existenţei, ca o aripă de porumbel, ca o fluturare de înger, nu-i aşa, să-mi coboare la tâmple alinarea… 
Scrisorile mele se pare că au avut asupra lui Margot un efect neaşteptat, la care nu mă gândisem niciodată, pentru că, în lipsa oricărui răspuns de la ea, toată corespondenţa asta mi se părea un simplu exerciţiu literar şi atât. Departe de mine ideea de a o chema să mă viziteze la cazarmă, eu pur şi simplu mă confesam. Voiam să fiu ascultat, voiam ca cineva să-mi ia o parte din greutatea de pe suflet, şi îmi imaginam, scriind, cum Margot îmi desface scrisorile cu briceagul, cum le citeşte la lumina lămpii şi apoi cum le aruncă în sobă, în timp ce de afară se aud colindele de Crăciun. Dar, măcar vreme de cinci minute, cât le-a ţinut în mână, s-a gândit la mine. Stăteam aşa, întins în pat, sub plapumă, cu cartea de rugăciuni adventiste în mâini şi cu veioza la cap, cu gândul la Margot, ascultând şuieratul molcom al gazului metan ce ardea în sobă.
Margot intrase însă între timp la facultatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti, fără ca eu să ştiu asta, şi cum îi scriam pe adresa de acasă, se explica astfel lipsa oricărui răspuns din partea ei. Mama ei, văzând cum se adună teancul de scrisori de la mine, la un moment dat le-a făcut pe toate colet şi i le-a trimis prin poştă, la cămin, unde stătea.
Lectura într-o singură repriză a celor zece sau cincisprezece scrisori lacrimogene probabil că a mişcat-o pe Margot până într-atât, încât, după ultimul examen din sesiunea de iarnă, s-a suit în troleibuz şi a coborât hotărâtă la poarta unităţii militare unde eu îmi toceam genunchii şi coatele vestonului executând culcat – drepţi în noroi. Aşa se face că seria de cincizeci de repetări pe care o efectuam fu întreruptă la un moment dat de apariţia în goană a sergentului de serviciu de la poartă, care rosti printre gâfâieli: „soldat Robert Artizan, eşti căutat la poartă. De o fată.” Când a zis „de o fată”, toate fălcile soldaţilor din pluton care erau de faţă şi numărau flotările mele au căzut în piept de uluială.