Eu. Versuri

Volumul de versuri Eu prezintă autobiografia lirică a poetului Ovidiu Oana-pârâu. 

Spicuim câteva idei din postfaţa volumului, semnată de autor:

Eu, 10 ani de poezie (iunie 2005 – iunie 2015)

M-am trezit scriind pentru prima oară poezie într-o seară din iunie 2005, la 52 de ani şi nu înţelegeam de ce asta, sau care era rostul a ceea ce primea din mine forma unor alcătuiri fără noimă. M-am lăsat prudent sedus de acel ceva nou, dar decretasem şi cred şi acum cu tărie: 

„Nu sunt poet!
Sunt un biet pământean
ce-a trecut pe aspre cărări. 
Pe drumul spre stele
s-au strâns mulţumiri
sub forma de riduri
şi aspre fire sure în barbă. 
Iar ca să găsesc
ieşirea din labirint, 
am ales cea mai aspră încercare: 
truda cuvântului scris.”

Ceva interior îmi repeta: „cuvântul exprimă cel mai bine tăcerile noastre” şi cu vremea am aflat că scriind şi oferind „timpul va îndepărta prisosul din poezia mea – ca sculptorii, marmura inutilă – şi va revela esenţa a tot ceea ce am fost sau sunt… „ pentru că „Poezia este – în fapt – fotografia de grup a stihuitorului cu gândurile sale”. 
Privind azi în urmă constat şi cred că „… prin vers am slujit cel mai frumos ideal, dragostea, cea care s-a materializat pentru totdeauna prin şi pentru mine…”, iar de la cititori: „poezia mea este o altfel de tăcere, un fel de fotografie interioară mută care prinde viaţă doar privită. Şi nu poate fi mai bună sau mai rea decât sunt eu”. 
Tot astăzi ştiu că „uneori, nici nu apuc să trăiesc ceea ce am scris, iar alteori, nu îmi ajung nici hârtia şi nici timpul să descriu tot ceea ce trăiesc” dar am convingerea că „unii şi-au imaginat frumuseţea; cei mai mulţi şi-o doresc; eu am trăit-o!”
„Smerenia am învăţat-o târziu, abia după ce timpul cucerise consistent ceea ce era conştiinţă în mine…” şi ea mi-a adus gândul că „Poezia mea va avea timp să devină celebră când Dumnezeu va hotărî asta; mie mi-a hărăzit să-I primesc darul, viaţa adică, şi să-l folosesc aşa cum mă pricep.” 
Ştiam deja că: „plecăm spre noua viaţă luând cu noi doar umbra. Amintirile trebuie lăsate celor care rămân” şi „am început să privesc zorii cu înţelepciunea atâtor apusuri trăite…”
Ca pământean mi-aţi aflat crezul. 
Ca parte a universului cu succesive reîntoarceri, adaug alcătuirea aceasta ultim scrisă - tot fără voie – şi de curând adăugată volumului cu numele „Era să fiu poet”.

Ovidiu Oana-pârâu