Vin acasă, Andagio! Roman

„Anul 1945 a fost un an puternic ancorat în istoria țării, un an în care s-au scris pagini întregi cu fapte de eroism, trăite pe câmpul de luptă, dincolo de front. Ostașii noștri români s-au desprins un timp, sau pentru totdeauna, de meleagurile dragi, de rădăcini, de soții, de copii și de familie și, într-un crez puternic subordonat ajutorului divin, s-au aruncat în lupte crâncene pentru fiecare petic de pământ pe care pășim noi astăzi.
Timpul a trecut, însă lacrimile si sângele ce s-au scurs în tină au făcut să rodească peste ani amintirea lor.
Unul dintre acești ostași era și bunicul meu, Ștefan Gh. Ioan, pe care Dumnezeu a îngăduit să îl cunosc doar până la vârsta de trei ani. Suficient cât să știu că existat și a luptat ca un erou. Mai târziu aveam să îl descopăr prin oamenii care l-au cunoscut cândva. M-am simțit datoare să aduc la lumină curajul și devotamentul de a-și apăra cu orice preț țara.”
Georgeta Ghenea

Fragment din carte:

„–Avva, ești foarte obosit. Te rog, spune-mi cum te pot ajuta? întrebă, îngrijorată peste măsură, copila.

Pasul îi tremura din ce în ce mai mult și mersul i se împleticea. Respirația îi devenea din ce în ce mai greoaie, dar nu voia să o întristeze pe Eleonora.

–  Ți-am spus, fetița mea, locurile în care am fost sunt pline de duh sfânt și Dumnezeu ne-a ajutat prin tot ce ne-a oferit. Crestele, hăurile, pământul pe care am pășit prin acei munți au supt jertfele atâtor mucenici bineplăcuți lui Dumnezeu și doar simplul suflu, prin acele locuri, ne-a făcut să plutim parcă deasupra atâtor și atâtor greutăți. Acum, ne-am întors în lume. Ne regăsim printre oameni și le preluăm povara. Suntem generatoare de energie, copilă, și atunci când ne aflăm prin locuri sfințite ne încărcăm sufletește cu sfințenia lor, iar când ne întoarcem printre oameni, ne împovărăm cu tarele fiecăruia și obosim, spuse, aproape fără vlagă, bătrânul.”