Calvus Mons sau Despre cum s-a prins Albă ca Zăpada în zborul Păsării Phoenix. Roman

Comedia lumii la poalele Muntelui Pleșuv

Tema căutării, în romanul Corneliei Alexoi,

„Calvus Mons sau Despre cum s-a prins

Albă ca Zăpada în zborul Păsării Phoenix”

Un eseu de Daniel Onaca
© Daniel Onaca

M-am folosit de relațiile mele de la casa de comenzi, ca să am carnea pentru friptură, plus șuncă de cea mai bună calitate, cașcaval, măsline, portocale, banane, bomboane de pom și ciocolată elvețiană. În dimineața zilei de treizeci și unu decembrie, mama a trecut pe la mine, încărcată cu o oală de sarmale, un platou imens cu salata de boeuf, două platouri cu prăjituri, dintre care unul încărcat, până la refuz, cu „Albă ca Zăpada”...

Citatul de mai sus, extras din finalul romanului pe marginea căruia aș vrea să notez câteva impresii, are darul de a situa acțiunea în timp. Se poate lesne înțelege că episodul repectiv se desfășoară în preajma Crăciunului. Mai greu reiese anul sau măcar perioada istorică. Recurgerea la relații, cu scopul procurării unor bunuri exclusive, este o modalitate folosită de români în mod obișnuit, și în zilele noastre ca și în trecut. Mult mai lipezi devin lucrurile atunci când cititorul descoperă următorul fragment, în care autoarea redă aspectul fizic (și nu numai) al unei instituții culturale dintr-un oraș de provincie:

Clădirea teatrului (fostă cazinou, casă de cultură și arhive – după cum mă informă Zugravul) fusese poreclită „Matahala” și domina centrul vechi al orașului muncitoresc, ajuns și „centru universitar”, grație „noilor directive”. Nemaiavând încălzire proprie de vreo douăzeci de ani, fiind racordată la sistemul de încălzire al orașului, care sistem era „sublim, dar lipsea cu desăvârșire”, clădirea-mamut îi băga în sperieți pe toți actorii.

Este vorba, desigur, de condițiile de viață din România anilor ’80. Din aceste două citate s-ar putea trage concluzia că este vorba despre un roman de factură realistă, care ar avea ca obiectiv firesc surprinderea unor trăsături tipice ale periodei „de apogeu” a comunismului în țara noastră. Cartea Corneliei Alexoi cuprinde, fără îndoială, și astfel de aspecte, dar ea este mai mult decât atât. După cum nu se limitează nici la zugrăvirea frământărilor și a universului interior al eroului principal. Asta în ciuda paginilor ce formează conținutul a două capitole întregi, în care sunt consemnate magistral –  prin apelul la tehnica fluxului conștiinței – melanjul trăirilor și asociațiile sale de idei. Protagonistul, Mihai Ciulei, este un inginer energetician din București. Din perspectiva lui, și la persoana întâi, este realizată narațiunea.

Dacă aș urma exemplul autoarei/autorului-personaj, lăsându-mă, la rândul meu, sedus de farmecul jocului asociativ, aș fi tentat să consider romanul parabola unui itinerar inițiatic. Și nu unul oarecare, ci o călătorie care, sub mai multe aspecte, seamănă cu cea a lui Dante din divina sa Comedie. Atâta doar că, aici, infernul, purgatoriul și paradisul nu se succed precum în opera florentinului, ci coexistă și se întrepătrund, la poalele unui masiv muntos, numit de localnici Muntele pleșuv (de unde și Calvus Mons, latineasca denumire din titlu).

Plecat din capitală, cu speranța ca, asemenea lui Dante, să o regăsească pe aleasa inimii sale, călătoria eroului nostru începe sub auspicii vitrege. Baia Mare, orașul în care poposește târziu, într-o iarnă viforoasă, îi este total necunoscut iar impresia produsă nu e dintre cele mai plăcute:

Printre pleoapele întredeschise, vedeam cum luminile caselor – sărăcăcioase și rare, la intrarea în oraș – se aprindeau una câte una, iar chipurile rotunde apărute la porți m-au determinat să-mi spun că, într-adevăr, „mulțumirea nu stă în mult noroc, ci în puține trebuințe”. (Vivat ANTARKCIA!) O ultimă rafală de vânt mă depuse pe scările firave ale unei clădiri mai mult late decât înalte, cu unica fereastră prinsă-n gratii groase, de fier. Un miros îmbietor, de cafea proaspăt râșnită, răzbătea pe sub ușa a cărei singură balama, în bună stare, o făcea să stea proptită în colțul de jos, din față, în poziția aia în care cad din zbor avioanele de hârtie. (...) Priveam cu groază cele trei scări aflate dinaintea mea...

Nu intenționez aici să urmez, pas cu pas, călătoria personajului, în parte și din cauză că misiunea aceasta și-a asumat-o un alt erou al romanului. Întâlnirea dintre cei doi este prezentată sub forma unui dialog plin de savoare:

– Ești cel mai ciudat om pe care l-am întâlnit vreodată. Și... am întâlnit multă lume la viața mea, crede-mă.

– O, păi numa’ ce ț-or dat tuleiele, mă băiatule. Mai ai încă multie die văzut și die auzit, că comedia lumii di-aia-i  ai mai die tătului tăt comedie, că îț’ aduce-n cale tăt timpu’ așe surprize die mari die tie lasă mască. Asta-n cazu’ ăl mai bun, că să poatie și să tie țâpe direct în lumia drepților, o’ la spitalu’ die bolunz’. Diepindie cât die tare știi să tie ții ori cu ce fel die coaie ai fost regalat la naștiere, mai apucă el să spună, râzând în cascade, înainte ca prăpădul de-afară  să ne-nghită pe-amândoi. (...) Stacheții în formă de cruce, ai gardurilor din lemn, îmi confirmară parcă impresia că mă aflam într-o călătorie de-a dreptul neobișnuită...

Localnicul binevoitor este un pictor ratat care, aidoma unui Virgiliu grijuliu și folosind mai tot timpul un delicios grai ardelenesc, împănat cu vocabule din bagajul persoanelor instruite, îl călăuzește pe „capitalistul”, aflat și el la jumătatea vieții, de-a lungul a tot felul de experiențe. Înainte de însoțirea lor la drum, starea sufletească a acestuia din urmă semăna cu cea a călătorului din celebrul poem dantesc, în clipa alegerii căii ce avea să-l conducă spre Infern: Uf, am spus cu respirația întretăiată, se confesează el. Mă simt ca și cum m-aș afla la o răscruce de drumuri și mi-e imposibil să aleg încotro să mă-ndrept. Cât despre iubita lui, o actriță supranumită Sildesco de către colegii de breaslă, numele său real îl aflăm abia pe la jumătatea romanului. Nu l-aș menționa, dacă nu ar sugera și el o conexiune – nu știu cât de voluntară din partea autoarei – cu biografia lui Dante. Florentina/Fiore Bârsan se numește cea care, în romanul de față, suplinește rolul Beatricei! Ca și Dante în Infern, inginerul este cuprins în repetate rânduri de îndoială, de slăbiciune și chiar de disperare. O recunoaște el însuși atunci când spune:

Am dat să-l urmez, dar ceva m-a oprit imediat, impunându-mi să-mi arunc o privire spre colosul de stâncă... După asta, prin cine știe ce mecanism abscons al minții mele, m-am pomenit încercând un haiku, așa cum obișnuiam în anii facultății, la berea împărțită frățește, pe terasa de la „Cina”...

– Muntele pleșuv/ Ochii fetei pierdute/ Ard în necuprins, am șoptit cu o voce pe care abia mi-am recunoscut-o.

Păstrându-ne în aceeași grilă de interpretare, descoperim cum mucalitul Virgiliu îl conduce pe călător întâi la el acasă, apoi la clădirea teatrului din localitate, unde asistă la o ședință de repetiții, iar în cele din urmă la locuința de la bloc a unuia dintre actori, supranumit Barosanul. Este locul care, în planul profan ar putea închipui ascensiunea spre empireu, unde Mihai și Fiore se apropie unul de altul. Înainte de asta însă, în holul din casa scărilor are loc un alt dialog interesant:

– Hai, că s-or lămuri lucrurile mintenaș, spuse pictorul, cu o seriozitate care m-a surprins. Amu să videm dacă mere liftu’, că al’fel îi bai.

– La ce etaj stă Barosanul? m-am interesat eu.

– La etajul nouă, băietanule, că actorii tră’ să-și mențină forma fizică. Haiti! Iar îi strâcat! exclamă Șchiopul cu nemulțumire, de cum văzu butonul roșu aprins în partea dreaptă a ușii liftului. Amu o’ tie duci sângur, ori ’oi risca io să fac infarct.

Analogia cu despărțirea dintre Virgiliu și Dante, în momentul începerii ascensiunii, nu e dusă însă până la capăt. Pictorul șchiop acceptă să-și îndeplinească, în continuare, rolul de călăuză; bucureșteanul încă nu este pregătit să facă singur față încercărilor care îl așteaptă. Veșnic „la datorie” însoțitorul său îi sare fără să ezite în ajutor, atunci când, vorbind despre Fiore, acesta exclamă: Nu pot s-o mai las în iadul ăsta! am exclamat, încercând să-l dau la o parte. Prietenul credincios îl sprijină fie cu un sfat înțelept, ca aici:

– Ho! Ogoiește-te, ripostă el, strângându-mă în brațe, cu o putere pe care nu i-aș fi bănuit-o până atunci. Nici nu poț’ fi sâgur că ie tie place, nu?

Cuvintele lui avură efectul unui duș rece asupra mea, astfel c-am împietrit brusc.

fie încurajându-l, așa cum o face într-o împrejurare precum aceasta:

L-am urmat, îngăimând ceva de genul „Cât de departe sunt toate de ceea ce mi-am dorit și-am visat”. Pictorul a prins probabil din zbor vorbele mele, că și-a întors capul repede, spre mine.

– Fruntia sus, genunchii tari! Ieșim noi la liman, cu tătie.

În loc de răspuns, am scos doar un suspin adânc. Cel puțin pentru moment, îmi era imposibil să mai fiu în apele mele...

Paradisul plenar? Chipul lui nu lipsește nici el, fiind zugrăvit într-un scurt fragment, sub forma visului, pe una din paginile de la sfârșitul cărții:

O încăpere foarte mare și luminoasă, ale cărei ferestre înalte dădeau într-o grădină extrem de dichisită, plină cu flori multicolore. Stăteam amândoi la fereastră, îmbrățișați, privind visători raiul care se-ntindea în fața noastră și-i spuneam una dintre puținele poezii pe care le-am scris în viața mea.

Ajuns și eu la finalul modestei mele cronici, constat cu oarecare părere de rău că, preocupat să semnalez analogiile dintre două opere literare – atât de îndepărtate una de alta în spațiu și în timp – am ratat șansa punerii în evidență a unor alte serii de valențe caracteristice cărții Corneliei Alexoi. Despre frumusețea limbajului și flashurile menite a dezvălui anumite aspecte sociale am amintit cumva. La sondajele psihologice, de exemplu, ori la străluminările de idei ce au darul de a-l îmbia pe cititor la reflecție și la dialog cu autoarea/autorul nu m-am referit deloc. Îi rămâne lui să le descopere singur și să le pătrundă. Dreptul la ultimul cuvânt însă prefer să i-l acord iarăși pictorului „anonim” (îl numesc așa pentru că nu-mi amintesc ca pe tot parcursul romanului să-l fi descoperit vreodată). Iată, acestea sunt vorbele sale:

– Ioi! Nu te mai da așa sensibilos, amice! Îmbucă bine felioacele ăștia die viață, rumegă-le și bucură-te die ele, că ț-or fi die folos mai încolo. O să ai ce să le povestești nepoților.

Un sfat înțelept adresat atât lui Mihai, eroul plecat în căutarea iubitei vieții sale, cât și cititorului avid de viață și de cunoaștere. La rândul meu, în lipsă de alte vorbe mai potrivite, transmit și eu acest îndemn viitorilor cititori ai romanului de față.

               Daniel Onaca