Zori încețoșate. O poveste adevărată. Roman autobiografic
Autor: David Kimel
ISBN 978-606-996-485-9
Pentru comenzi, folosiți coșul de cumpărături de mai sus, scrieți la office@epublishers.info sau sunați la 0722156408.
Cititorii din străinătate sunt rugați să comande cartea prin acest link:
https://www.lulu.com/en/us/shop/david-kimel/zori-%C3%AEnce%C8%9Bo%C8%99ate-o-poveste-adev%C4%83rat%C4%83-roman-autobiografic/paperback/product-1z7z5d2w.html
Ediția digitală iBookSquare.ro se poate accesa la acest link:
http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-996-486-6
Ediția digitală Google Play / Google Books se poate accesa la acest link:
https://play.google.com/store/books/details?id=y-TgDwAAQBAJ
RECENZIA CLARION
(La ediția în limba engleză)
Aceste memorii puternice din timpul războiului în România readuc ororile războiului amestecate cu capacitatea de adaptare a copiilor la condițiile înconjurătoare.
În memoriile lui meșteșugite foarte frumos în Zori încețoșate, David Kimel își descrie copilăria în București, incluzând timpurile bune și cele rele pline de groază ale celui de-al doilea război mondial. El aduce instantanee pline de viață din timpurile și locurile la care a fost martor, demonstrând felul în care a fost permanent susținut și orientat de perseverența părinților lui.
Kimel – acum trecut de 80 de ani – povestește despre căsătoria mamei lui, provenită dintr-o familie înstărită din Bulgaria și tatăl său, un evreu din România, al cărui părinte a fost născut în Polonia. Din acest ceaun în care diferite etnicități sunt amestecate, autorul îşi amintește cum întreaga familie a depășit adversitățile vieții ajutându-se unul pe altul când vremurile erau dificile.
Familia Kimel – ce includea și pe sora lui mai mică, Simona – a fost forțată să se mute dintr-un apartament în alt apartament, an după an, când câştigul din muncă nu putea acoperi cheltuielile. Dar autorul privește toate aceste din perspectiva unui copil atras mai mult de o nouă jucărie, decât de surpriza de a vedea în brațele mamei lui o nouă soră.
Cea mai mare parte a cărții face cronica propriei lui vieți de la vârsta de trei ani la treisprezece, când și-a celebrat Bar Mitzva. Restul cărții arată cum multe rude au emigrat din România poposind în alte țări.
Autorul – rezident al Canadei în ultimii patruzeci de ani – este un scriitor talentat, ce a recreat sensibil din memorie locurile Bucureștene. Armata germană a ocupat Bucureștiul cei mai mulți ani de război. Kimel povestește că, în timp ce evreii au fost terorizați de Legionari – naționaliștii în cămăși verzi asemănătoare cu trupele de comandă a tinerilor naziști în cămăși maro – „Problema evreiască” a fost în mare măsură lăsată jandarmeriilor locale să fie rezolvată.
Bombardamentele Aliaților cu urmările lor au afectat cetățenii, dar, întrucât copiii se pot adapta cu ușurință, tânărul David era mai mult preocupat să găsească „comori” prețioase printre dărâmături.
Conștient că mulți cititori nu vor înțelege obiceiurile acelor timpuri, el explică obiceiurile local-culturale. Folosind vii descrieri, făcând ca și cele mai mărunte detalii să întruchipeze locuri și oameni din trecutul său, Kimel îşi amintește astfel despre școala lui: „O poartă dublă de fier forjat păzită de un om în vârstă ce sta înăuntrul unei gherete de cărămidă cu geam culisant.” El descrie omul dinăuntru, tatăl secretarului școlii, „un om mic de statură, șubrezit de timp, cu ochelari și păr roșcat tuns scurt.”
Multe figuri din trecutul lui sunt reînviate. Profesorii lui din gimnaziul industrial, cu poreclele lor, multe din rudele lui (cu multe din picanteriile lor) ce locuiau în alte orașe, copiii cu care se juca – buni și răi – și chiar unul sau doi adulți ce luau avantajul unor copii nesupravegheaţi.
Cei mai memorabili, oricum, rămân părinții lui Kimel. El e consternat că nu a putut fi cu ei și cu Simona înaintea pierderii lor și astfel, a întins jos pe covor ca să-și amintească „micile imagini imprimate pe carton ce aducea înapoi amintiri din viața noastră, acele prețioase momente ce ne-au unit împreună… și știu că de-acum eu singur, am datoria să prezerv viețile lor și memoriile legate de ei.”
Aceste memorii puternice creează impresia unei priviri permanente într-un timp și loc ce nu mai există.
Robin Farrel Edmunds
Decembrie 19, 2014
Cinci stele (din cinci)
CUVÂNT ÎNAINTE
David Kimel a scris o autobiografie plină de emoţie şi sentiment, pe care a intitulat-o Zori înceţoşate. Iniţial a plănuit-o numai pentru familia sa, ca să fie de amintire copiilor şi nepoţilor. Dar cărţile îşi au vieţile şi destinele lor, iar cartea aceasta a crescut, depăşind limitele impuse de autor. Ceea ce s-a vrut un testament intim s-a vădit în final a fi un document-frescă a unei epoci aşa cum aceasta s-a reflectat în ochii şi sufletul naiv al copilului şi adolescentului ce dânsul a fost odinioară.
Întâmplarea face ca David Kimel şi cu mine să fim leat, prunci ai aceleiaşi generaţii, pe care eu o numesc generaţia irosită. Amândoi am crescut şi ne-am maturizat – fără să ne ştim – foarte aproape unul de altul, într-una din cele mai întunecate perioade ale istoriei şi într-una din cele mai râvnite şi manipulate entităţi geografice a lumii. Aceasta fiindcă noi am avut nenorocul să ne naştem în secolul trecut la marginea răsăriteană a Europei, tocmai în fatidica decadă când Hitler a preluat puterea impunând versiunea lui de socialism Germaniei, iar Stalin se străduia din răsputeri să răspândească peste tot în lume varianta de socialism sovietică. Ambele isme au transformat politica în dogmă, dictatura în mesianism laic şi viaţa socială într-un sclavagism terorist unde ordinea era asigurată prin spionarea populaţiei, genocide şi lagăre de exterminare. Lumea liberă, suferind încă de sechelele psihozelor marelui război, era bântuită de curente de simpatie inconştientă pentru cele două isme care promiteau unora Walhalla milenară a rasei superioare şi altora paradisul proletariatului. În vreme ce naziştii şi bolşevicii perfecţionau iaduri, mult mai uşor de construit decât raiurile demagogice, politicienii occidentali aleşi prin vot democratic închideau ochii complice şi acceptau cele mai extravagante pretenţii ale celor doi dictatori în speranţa neîntemeiată că astfel vor dezamorsa la infinit eventuale stări conflictuale. Ca urmare Austria şi Cehoslovacia au dispărut, Finlanda a pierdut Karelia şi Petsamo, iar României i-au fost răpite brutal jumătate din Transilvania, Cadrilaterul, Basarabia şi jumătate din Bucovina. Însă în septembrie 1939, când Polonia a fost împărţită şi ocupată abuziv de Germania şi Rusia Sovietică ca urmare a înţelegerii dintre Hitler şi Stalin, cunoscută drept pactul Molotov-Ribbentrop, confruntarea nu a mai putut fi evitată şi atunci a izbucnit cel de-al doilea război mondial.
România, ţara în care noi am văzut lumina zilei la numai câteva luni unul de celălalt, nu a avut niciodată veleităţi imperialiste, dar în preajma celui de al doilea război mondial era a patra mare producătoare de ţiţei din lume, grânarul Europei şi o pradă uşoară. O combinaţie nefericită şi periculoasă datorită împrejurării că în anii imediat premergători conflagraţiei, România a fost condusă de Regele Carol II, care abdicase deja de trei ori, uzurpase în 1930 tronul fiului său şi în februarie 1938 a instaurat o dictatură personală cvasifascistă, dar fără o platformă politică alta decât cultul personalităţii proprii. El a folosit cu abilitate bugetul ţării pentru căptuşirea propriilor buzunare, neglijând echiparea şi dotarea armatei. De asemenea, datorită politicii carliste inepte de îndepărtare de Franţa şi Anglia (la ale căror garanţii regele a renunţat oficial în iulie 1940) şi de apropiere de Germania, manevră ce n-a produs rezultatele scontate, regatul României s-a găsit în septembrie 1940 izolat, lipsit de apărare şi fără sprijin extern.
În acel moment critic, Carol II a abdicat pentru a patra oară, după ce cu o zi înainte a transmis prerogativele puterii absolute generalului Ion Antonescu, cu condiţia recunoaşterii fiului său, Mihai, ca rege. Generalul Antonescu, om integru şi excelent militar, nu avea însă un partid, nici pregătire politică şi nu se bucura de simpatie în rândul politicienilor de profesie. Singurul grup politic interesat să-l asiste atunci pe general a fost Garda de Fier. Organizaţie naţionalistă, cu simpatii fascisto-naziste ale cărei istorie şi program depăşesc cadrul nostru, a fost persecutată şi promotorii ei asasinaţi sub dictatura carlistă, Garda era pornită pe revanşă şi după o scurtă perioadă de colaborare cu Antonescu a încercat să-l înlăture în ianuarie 1941 printr-o rebeliune armată. Acţiunea antistatală, căreia s-au raliat elemente interlope şi criminale, deşi de foarte scurtă durată a fost sângeroasă şi înainte de-a fi fost înăbuşită de armată s-a caracterizat prin uciderea de personalităţi cultural-politice româneşti, vandalisme şi masacrarea monstruoasă a unor etnici evrei. Liniştirea ce a urmat a fost efemeră fiindcă la 22 iunie 1941 Germania a atacat pe foştii săi complici de jafuri teritoriale, invadând Rusia Sovietică. A fost un război în care România a fost forţată să intre, fără consultarea populaţiei şi foarte mulţi români au sperat că după eliberarea provinciilor recent ocupate de sovietici, armata română nu va mai continua lupta. A fost o iluzie şi în împrejurările complicate de atunci o imposibilitate. Pentru România războiul a fost un dezastru, iar Bucureştiul a avut privilegiul de neinvidiat de a fi fost bombardat neîndemânatic de sovietici, îndelungat, eficient şi distrugător de anglo-americani şi la sfârşit, scurt, dar precis şi devastator de germani. În afară de cei peste un milion de soldaţi români morţi în ostilităţile din est şi vest, zeci de mii de civili nevinovaţi au fost ucişi în cursul războiului, iar peste un milion şi-au pierdut locuinţele şi agoniseala. Într-unul dintre bombardamentele americane familia Kimel a plătit şi ea scump, fără să aibă nicio vină. Tatăl. care încercând să salveze modestul avut familial era gata să-şi piardă viaţa, a suferit răni şi arsuri grave, dar a avut norocul să fie identificat drept neamţ şi, culmea ironiei, a fost îngrijit exemplar în spitalul militar german din Giuleşti.
În scurtă vreme marile şi fulgerătoarele victorii germane de la început s-au transformat în „retrageri strategice pe poziţii dinainte stabilite”, un eufemism de stat major pentru înfrângere. Consecutiv intrării Statelor Unite în război alături de Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică, graţie ajutoarelor americane masive de trupe, alimente şi armament, eşecurile germane s-au generalizat, devenind dezastre pe toate câmpurile de luptă. În august 1944, Armata Roşie a trecut Nistrul şi frontul s-a stabilizat temporar pe teritoriul românesc de-a lungul unor poziţii nu departe de Iaşi în vreme ce Antonescu a iniţiat tratative cu sovieticii pentru încheierea unui armistiţiu. La 23 august, sfătuit de o camarilă ostilă conducătorului statului, Regele Mihai I l-a arestat şi crezând greşit că aşa îşi salvează tronul a încheiat, un armistiţiu înrobitor cu Uniunea Sovietică, prin reprezentanţi comunişti. A fost primul şi unicul caz în istorie când un rege aflat în război şi-a arestat propriul conducător suprem al armatei şi l-a predat ca prizonier duşmanului. De la data aceea şi până în 1989, România s-a aflat când mai mult, când mai puţin, dar continuu, sub ocupaţie, exploatare şi control sovietic. Nu este mai puţin adevărat că şi hitleriştii au folosit resursele naturale, umane şi industriale ale României, acestea fiind sigura raţiune a interesului lor pentru o ţară atât de mică şi fără lustru, dar ei au plătit cu aur şi cu tehnologii de prima calitate. Sovieticii însă nu numai că au luat totul până la epuizare pe gratis, dar au și confiscat tezaurul naţiunii inclusiv ceea ce germanii plătiseră, exportând în schimb o cultură străină sufletului nostru latin şi un sistem socio-politic banditesc. Deşi în ultima fază a războiului România a luptat alături de aliaţi împotriva axei, suferind mari pierderi de oameni şi material, după încheierea păcii a rămas tot văduvită teritorial şi un satelit înrobit Uniunii Sovietice. Ceea ce niciunul dintre milioanele de cetăţeni români n-a ştiut pentru foarte, foarte multă vreme a fost că în seara de 9 octombrie 1944, la Kremlin, la un pahar de votcă, Winston Churchill a făcut cadou România prietenului său Iosif Stalin, în schimbul Greciei. Însă nu numai necazurile ulterioare ale românilor şi ale celorlaltor naţiuni din Europa răsăriteană, dar şi tulburările lumii de azi îşi au originea, cel puţin în parte, tot în înţelegerile acelea lipsite de etică, dintre cei doi „mari”.
Timp de 44 de ani România a trecut prin schimbări mari şi radicale, iar generaţia noastră irosită, a lui Kimel şi a mea, s-a confruntat vrând nevrând cu distrugerea sistematică a intelectualităţii şi culturii româneşti, cu dezastrul agrar, cu lipsurile alimentare, cu turnătoriile, cu mâncătoriile şi celelalte manifestări perene ale luptei de clasă. Dar ceea ce ne-a inhibat până la saţietate a fost lipsa de libertate, suprimarea iniţiativei personale şi nesiguranţa zilei de mâine într-un sistem dominat de vigilenţa exacerbată a poliţiei politice. Dacă David Kimel, membru al unei grup minoritar cu o istorie multimilenară de prigoane şi persecuţii nu s-a simţit în largul său în România, nu este de mirare. De fapt România socialistă, care conform constituţiei era condusă de cei mai valoroşi fii ai poporului, membrii partidului comunist, îi trata pe toţi ceilalţi cetăţeni ca pe o minoritate inferioară, iar munca cinstită şi bine făcută nu avea valoare deoarece numai vorbele meşteşugite şi sloganurile erau la mare preţ. Eu însumi, deşi de origine română de veacuri, m-am simţit străin în propria mea ţară. Kimel a avut ocazia să părăsească patria mamă vitregă mai devreme. Când am putut m-am avântat şi eu în necunoscut. Din nou întâmplarea a făcut ca amândoi să trecem prin acelaşi lagăr de refugiaţi din Grecia, tot fără să ne întâlnim. Dar aşa cum spunea tatăl meu „piatra care se rostogoleşte nu prinde muşchi,” și aici cartea Zori înceţoşate aduce iarăşi mărturie cinstită. Ce, cine sau unde este patria? Ubi bene ibi patria, unde este bine acolo este patria, spuneau latini. Dar astăzi? Grea întrebare mai ales că nicăieri pe mapamond nu există un locşor curat, ferit şi liniştit unde adevărul triumfă şi numai justiţia domneşte. Din păcate nici Kimel şi nici eu nu putem răspunde.
Gabriel Watermiller
Februarie 2019
Comentariile Cititorilor
David Kimel este un slujitor al Învierii, nu al unei singure, ci a tuturor Învierilor. Stimaţii cititori vor putea constata cum au reînviat cei dragi duşi, cum duhul vieţii reintră în Simona şi ceilalţi, cum Grantul Bucureştiului de altă dată şi întreaga lui mahala se umple iarăşi de lume vie, de case şi grădini şi cimitire nedărâmate. Cum chioşcarii, librarii şi tipografii îşi oferă generos prestaţiile lor tradiţionale. Cum Stadionul răsună de vuietul meciurilor, cum cinematografele mahalalei iau seama la strigătele disperate de „Sonorul!” ale spectatorilor cu ochii zgâiţi la cowboy-ii de pe ecran; cum blocul de pe Eduard Grant zvârle în cartier cântările lui Cesar Franck din „Ruth” şi „Rebecca”…
Am fost, ba mai mult, am trăit şi eu decenii în acea Arcadie, am iubit şi suferit alături de Dorel. Mărturiile lui sunt şi ale mele. Doar forma prezentării diferă: Pentru că numai el putea să scrie aşa de frumos.
Mircea Valeriu Diaconescu
Aachen, Germania, 2008
Când am început să citesc „Zori înceţoşate” nu mi-am putut imagina că o să fie o lectură aşa de captivantă. Cartea este deosebit de plăcută şi în aceeaşi măsură interesantă, antrenantă întrunind toate calităţile unei opere literare care poate fi încadrată în genuri literare ca memorii, roman sau pur şi simplu amintiri. Amintirile sunt de fapt pretextul pentru a zugrăvi o frescă socială din perioada interbelică premergătoare celui de-al doilea război mondial, continuată cu perioada războiului şi începuturile socialismului în România.
Valoarea şi atracţia textului pentru cititor consistă în faptul că prezentarea autobiografică în diversele etape de evoluţie a unei copilării zbuciumate este înfăţişată cu o broderie de evenimente autentice, descrise cu un farmec deosebit, care captează, trezeşte interesul cititorului, căruia nu-i vine să lase cartea din mână.
Epilogul – scris în acelaşi stil atractiv, trezeşte întrebarea cititorului: Ce s-a mai întâmplat în cele şase decenii după perioada copilăriei şi bine înţeles sugerează autorului să continue apariţia editorială a volumului II a acestei veritabile creaţii literare.
Prof. Dr. Tiberiu Şeicaru
Bucureşti, România, 2008
„Zori înceţoşate” a fost scris cu multă sensibilitate şi mai ales a reuşit să creeze o imagine reală şi colorată a vieţii noastre din acele timpuri. Este o frescă vie şi ca în fotografiile de epocă, redă imagini de film îngheţate în timp şi în spaţiu.
Este un documentar cu valoare de istoriografie şi din care un regizor ar putea scoate momente de caracter cu încărcătură sentimentală. Fiecare personaj din scriere este viu şi ancorat în timp, cu remarcabil talent de a descrie cu precizie şi a picta succint caracterele puse în contextul vieţii de zi cu zi.
Victoria Dimonie
Bethlehem, Pensylvania, 2008
„Zori înceţoşate” este o carte plină de originalitate ca stil, de autenticitate ca conţinut, de vivacitate ca acţiune. Este amuzantă şi provocantă. Are toate şansele să devină un bestseller. Dar, mai mult, se pretează excelent la turnarea unui film artistic, film de epocă.
Mircea Valeriu Diaconescu
Germania, 2008