În căutarea adevărului pierdut. O incursiune în frământările omului modern

Autori: dr. Ana Bahmuțan, dr. Teofil Duțu
ISBN 978-606-996-552-8

19,99 € 19.990000000000002 EUR 18,35 €

90,00 lei

Această combinație nu există.

Adaugă în coș

Termeni și condiții
Garanție de rambursare în 30 de zile
Expediere: 7-21 zile lucrătoare

Pentru comenzi, folosiți coșul de cumpărături de mai sus, scrieți la office@epublishers.info sau sunați la 0722156408.

Ediția digitală iBookSquare.ro se poate accesa la acest link:

http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-996-553-5

Ediția digitală Google Play / Google Books se poate accesa la acest link:

https://play.google.com/store/books/details/Dr_Ana_Bahmu%C8%9Ban_%C3%8En_c%C4%83utarea_adev%C4%83rului_pierdut?id=LpcREAAAQBAJ

Notă cititorului

Cartea aceasta a fost scrisă inițial în limba franceză, ceea ce explică numeroasele referințe și trimiteri la evenimente din sfera culturală și politică a acestei țări.

Aceasta nu înlătură mesajului său caracterul universal, valabil indiferent de latitudinea și longitudinea la care se află cititorul. Referințe și evenimente similare pot fi găsite în orice loc de pe Pământ în care omul a căutat adevărul și cunoașterea și a luptat contra uzurpării lor.

§§

În căutarea unei perspective pertinente asupra evoluției societății și a gândirii umane, am abordat în această lucrare teme care sunt tratate de obicei în mod separat, din domeniul științei, religiei, filosofiei, istoriei. Sperăm ca această alegere să facă agreabilă lectura, cu atât mai mult cu cât temele sunt alternate, urmând, în același timp, un fir conductor.

§§§

Marele fizician Ernest Rutherford, laureat al premiului Nobel pentru fizică, spunea că „o teorie pe care nu i-o poți explica unui barman este probabil greșită”. În această frază, barman simbolizează omul care, fără să aibă studii științifice speciale și bazându-se pe bunul său simț, e curios să afle idei noi, utile pentru viața de zi cu zi.

Cui îi poate folosi cunoașterea impusă contra bunului simț?

Dimpotrivă, noi credem, ca și Rutherford, că judecata celor din exterior este absolut necesară în ziua de azi pentru ca știința să nu fie uzurpată. Ea trebuie să rămână un bun comun al întregii omeniri, nu al vreunei comunități științifice.

Am încercat ca temele abordate în paginile următoare, de la filosofie la darwinism și la Big Bang să fie tratate în mod atractiv pentru orice cititor, inclusiv pentru barmanul lui Rutherford. Aceasta nu este o carte scrisă de cineva care are cunoașterea pentru cineva care vrea să o descopere, ci una de la oameni curioși pentru alți oameni curioși.

Dincolo de paginile ei, cunoașterea depinde de curajul cititorului de a înțelege lucruri care pot părea, la prima vedere, ceva mai greu de înțeles.

Sau, poate, lucruri pe care unii oameni „de știință” doresc să nu le înțelegem niciodată...

Motivație

Această carte e o mărturie și un apel pentru apărarea vieții.

Ca toți contemporanii noștri, am crescut într-o societate care dă științei prioritate asupra altor domenii ale cunoașterii. Am fost întotdeauna preocupați și fascinați de știință și viață, dincolo de studiul medicinei, pe care l-am urmat.

Două subiecte care se pretind științifice ne-au atras dintotdeauna. Primul este originea și descrierea Universului, al doilea este originea și evoluția vieții. Utilizăm aici cuvântul evoluție în sensul lui originar, cel de desfășurare (din latinul evolvere), nu în sensul lui derivat de progres. Ca exemplu, în medicină, evoluția unei boli sau progresia unui cancer nu au o conotație pozitivă, așa cum se întâmplă în limbajul obișnuit al lumii de azi. În mod intuitiv, nu puteam acorda abordării științifice a acestor teme același nivel de încredere precum cel acordat matematicii, fizicii, biologiei. Disconfortul era sporit de un zgomot difuz, de origine preponderent mediatică, aducând adesea aceste subiecte și virtuțile lor științifice, în prim plan. Darwin, Einstein și Hawking erau printre numele cele mai vehiculate, sub pretextul că sunt savanți recunoscuți, deși nu ne aminteam să le fi studiat operele la școală. La fel era cazul și pentru problema heliocentrismului, pentru revoluția coperniciană, pentru dramele trăite de Bruno și Galilei.

Mai mult decât toate celelalte, numele lui Darwin părea destinat să ocupe în conștiința noastră locul rezervat misterelor. Cum este posibil ca pe planeta Terra să se poată compune simfonii și să se asambleze calculatoare, în timp ce pe Luna vecină nici iarba nu crește? Nimeni, probabil, nu va putea răspunde în mod definitiv la această întrebare. Însă Darwin ne-ar fi dat o cheie majoră care ne-ar permite să ne apropiem de acest răspuns. A-l contesta pe acest om de știință amator reprezintă, în ochii unora, chiar un semn de obscurantism inacceptabil.

Tocmai caracterul arogant și disprețuitor al evoluționismului ne-a determinat să ne începem cercetările. Știam că până și disciplinele cele mai exacte ale științei, cum ar fi matematica și fizica, au nevoie de postulate pentru a putea construi demonstrarea adevărurilor lor, dar mai știam și că aceasta trebuie să se facă în modul cel mai critic și modest posibil. Experiența noastră profesională ne învățase că atingerea și afirmarea unor certitudini științifice necesită un grad ridicat de smerenie. Aceste certitudini se pot schimba, uneori de la un an la altul, chiar și în domenii de vârf.

Nu cunoșteam postulatele lui Darwin și nu ne-a mirat să constatăm că și cei care, în anturajul nostru, se lăudau că i-ar fi adepți, erau la fel de ignoranți ca și noi referitor la acest subiect. Am început prin a citi câteva lucrări despre evoluționism și am fost surprinși de fiecare dată de stilul sofisticat, pretențios și omagial practicat de autori. Cu greu s-ar găsi echivalentul lor pentru operele lui Kepler, Newton sau Maxwell. Trebuia deci să-l citim pe Darwin pentru a găsi primele răspunsuri.

Parcurgând cartea sa Despre originea speciilor prin selecția naturală sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru viață, am trecut succesiv prin trei stări diferite. La început am fost seduși de stilul literar al autorului, direct și aparent sincer. Lectura ne părea cu atât mai agreabilă cu cât pitoreasca narațiune a lui Darwin contrasta cu stilul sec și rece al cercetătorilor de azi. Apoi, am fost surprinși de marele număr de greșeli științifice și de explicații puerile, precum și de ușurința cu care autorul le expunea. Unele ne-au făcut să râdem copios, însă încercam să ținem cont de gradul limitat de cunoștințe în biologie din vremea respectivă. Lectura devenea din ce în ce mai dificilă și plictisitoare, și retorica scriitorului din ce în ce mai stereotipă. Descoperirea ultimelor capitole ne-au făcut să trecem printr-o a treia stare; aceea este cea care ne-a convins cel mai mult să scriem această carte.

Ediția pe care am citit-o prezenta o versiune mai recentă a doctrinei lui Darwin, care integra și răspunsurile aduse de el primilor săi oponenți. Pertinența obiecțiilor oponenților lui Darwin contrastând cu superficialitatea, aroganța sau chiar disprețul cu care acesta le trata, obstinația cu care el încerca de fiecare dată să-și impună agenda sa, chiar și atunci când nu dispunea de niciun argument rațional, pe scurt, lipsa de spirit critic și vădita sa rea intenție, ne-au convins că ne aflam în fața unei opere care nu avea un scop științific, ci unul pur ideologic.

Două fraze de la finalul cărții lui Darwin ne-au dat fiori reci: „Rezultatul direct al acestui război al naturii, care se traduce prin foamete și moarte este deci lucrul cel mai admirabil pe care îl putem concepe, și anume producerea de animale superioare. Nu este oare măreață o asemenea manieră de a vedea viața, cu puteri diverse atribuite la începuturi de Creator unui mic număr de forme, sau chiar uneia singure?”

Am aflat de atunci că darwinismul a contribuit la dezvoltarea doctrinelor rasiste, colonialiste, eugeniste. El este de altfel în contradicție cu principiul actual de egalitate, de fraternitate și de drepturi ale omului. În fapt, darwinismul încalcă atât drepturile omului, cât și pe cele ale lui Dumnezeu.

Puțini dintre noi știu că darwinismul originar a fost abandonat în anii 1930–⁠1940, lăsând locul neodarwinismului, numit și teoria sintetică a evoluției. Am constatat că această schimbare a fost produsă de lovitura fatală adusă de genetică majorității postulatelor lui Darwin. Aceste postulate ar părea astăzi puerile oricărui student în biologie sau medicină. Am înțeles care este procedeul acestui neodarwinism, care în realitate este un postdarwinism: să se ridice deasupra adevăratelor științe, cum sunt de exemplu genetica, fizica, biologia moleculară, pentru a le face să vorbească limbajul doctrinei sale. Probele cele mai clare antidarwiniste ne sunt servite ca niște solide argumente prodarwiniste. Poate că am fi fost dispuși să-i acordăm circumstanțe atenuante lui Darwin, care, în secolul al XIX-lea, nu cunoștea mare parte a legilor biologiei de astăzi. Nu am putea face același lucru cu neodarwiniștii. Însuși Darwin ar fi surprins poate, astăzi, de gradul de mistificare atins de doctrina succesorilor săi.

În mod firesc, curiozitatea noastră s-a întors mai apoi către teoria Big Bang care, la o altă scară, ne impregnează cu un adevăr comparabil cu cel al darwinismelor. Căutarea nu a fost prea îndelungată pentru a ajunge la concluzii similare: ca să folosim un termen la modă, cam totul este fake (falsificat cu intenție) și în această teorie. Versiunea sa actuală contrazice toate ipotezele părinților fondatori. S-au înșelat cu toții? Nu contează! Se pot adapta anumite concepte, se pot crea altele, care, sub pretextul originalității, pot sfida chiar și legile elementare ale fizicii. Supereroii acestei teorii vor fi mereu omagiați, adevărurile lor mereu lăudate, fiindu-ne prezentate ca niște revelații ale științei absolute. Cine încearcă astăzi să combată această teorie generează controverse majore în anturajul său, iar în cazul astrofizicienilor, critica îi expune la riscuri profesionale.

Capacitatea autocritică redusă a darwinismelor și a teoriei Big Bang, ca și înverșunarea cu care aceste doctrine sunt propagate, ne arată că miza lor nu este nicidecum științifică, ea este ideologică și religioasă. Cert, putem crede că Dumnezeu există și că puterea lui infinită este compatibilă cu modelul creator descris de aceste teorii. Însă în practică, acest tip de raționament nu este uzual contemporanilor noștri. Astfel suntem invitați să optăm, în mod conștient sau inconștient: „Sunteți creaționist sau evoluționist?”, „Credeți în Dumnezeu sau în Big Bang?” În fapt, cei care ne împing cel mai adesea să facem această alegere nu sunt fanaticii religioși. În orice caz, nu cei care promovează religiile considerate ca tradiționale.

Dar, dacă această alegere între a fi creaționist sau evoluționist, între a crede în Dumnezeu sau în Big Bang, devine aproape o datorie pentru contemporanii noștri, informația care o determină nu mai este echilibrată. Dreptul religiei de a difuza adevărurile sale asupra originii lumii nu mai este considerat egal cu acela al științei. Cei mai radicali merg până la a atribui științei monopolul acestui subiect și a trimite religia la rangul de prejudecăți sau superstiții. Din acest motiv, o reflecție serioasă se impune, mai mult ca oricând, asupra doctrinelor evoluționismului și Big Bang. Nu pentru a apăra religiile, ci știința. Nu toate religiile sunt gata să ne pună pe toți, locuitori ai acestei planete, de acord cu anumite adevăruri. Știința însă, ar putea și ar trebui să o facă.

Trebuie salvată credibilitatea științei pentru a evita ca, în viitorul apropiat, omenirea să cadă într-o eră de obscurantism și de război nesfârșit. În apărarea vieții, fiecare persoană iubitoare de adevăr ar trebui să participe la această luptă. Cu toții ar trebui să denunțăm uzurparea științei, de oriunde ar veni ea. Cu toții ar trebui să ne temem de influența toxică pe care această uzurpare o poate produce asupra minților și vieților noastre.

Prefață

Știința noastră cea de toate zilele

În numele progresului ineluctabil, o parte a lumii științifice actuale se îndepărtează de menirea sa inițială, aceea de căutare a adevărului. Într-o încercare disperată de a se opune religiei pentru a-l îndepărta pe om de Dumnezeu și de a-i distruge ancora spirituală, se propovăduiesc adevăruri de substituție despre originea omului și a Universului, care s-au răspândit îngrijorător de mult în literatura de specialitate științifică, în mass-media și chiar în unele manuale școlare. Trăind în Occident în ultimele două decenii și având copii care primesc o educație școlară bazată pe aceste adevăruri de substituție, noi am putut percepe foarte intens aceste schimbări. Păstrarea legăturilor cu România ne-a dovedit însă că ele contaminează în mod accelerat și societatea românească, în numele necesității unei occidentalizări fără margini și fără discernământ.

Aceste „informații” încearcă să ne convingă că vârsta Pământului și a Universului se măsoară în miliarde de ani, că ființele vii s-au născut din materie neînsuflețită, că omul este rezultatul unei transformări succesive trecând prin stadiul de bacterie, pește, reptilă sau maimuță. Și, mai presus de toate, ni se sugerează subtil faptul că noile adevăruri științifice sunt bazate pe probe indubitabile, de a căror robustețe și seriozitate nu ne putem îndoi, fără a cădea în obscurantism și în ridicol.

În consecință, întrucât aude mai peste tot această nouă liturghie, omul contemporan sfârșește prin a-și înclina capul cu smerenie și prin a-și însuși aceste adevăruri fără să-și mai pună întrebări.

Cuvintele evoluție, progres, Darwin, Big Bang, Einstein, astrofizică sunt suficiente pentru a-l cufunda în transă și a-l incita pe om să privească cu reținere și chiar cu ostilitate noțiunile de religie, Biserică, Dumnezeu și, în general, pe toate cele legate de tradiție și de spiritualitate. Dacă am folosi noile „norme” de construcție a limbajului, am spune că omul devine divinosceptic sau chiar divinofob. Forțat să-și schimbe percepția despre trecutul său, omul modern (care înseamnă literal: schimbător, nestatornic, pasager) devine mai neliniștit asupra prezentului și mai îngrijorat privind viitorul decât oricând.

Această nouă viziune asupra lumii și vieții este o dublă eroare. În primul rând, pentru că Biserica și religia nu s-au poziționat ca adversare ale științei, ci au sprijinit-o, contribuind în mare parte la acumularea cunoștințelor pe care le avem azi în domeniile matematicii, fizicii, biologiei etc.

În al doilea rând – și aici este probabil păcatul cel mai grav al societății noastre – pentru că aceste noi TEORII despre trecutul omului și al Universului nu au o origine științifică, ci pur filosofică. Darwin și urmașii săi, ca și întemeietorii și adepții teoriei Big Bang și chiar Einstein în mare măsură, au fost mai întâi de toate filosofi deghizați în oameni de știință. De îndată ce încercăm să pătrundem doctrinele lor, ghidați fiind de bună credință și de spirit critic, eșafodajul acestora se prăbușește ca un castel de cărți de joc. Dogmele și ideologiile create de acești filosofi materialiști vor părea astfel iubitorilor de adevăr mai absurde chiar și decât minunile povestite în Biblie. Despre acestea, cel puțin, nimeni n-a pretins vreodată ca s-ar explica prin legi fizice, ci prin forțe supranaturale, metafizice.

Cum a fost posibil ca, în mai puțin de două secole, omenirea să fi trecut de la un univers biblic, vechi de câteva mii de ani, la acela al miliardelor de ani al astrofizicienilor actuali?

Cum a ajuns omul, din ființă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, care trebuie să se comporte în această viață astfel încât să merite fericirea eternă, la omul filosofiei contemporane, mândru de a se declara descendent din bacterie și rudă apropiată a gibonului?

Există aici o tranziție care, dacă aruncăm o scurtă privire spre trecut, se petrece simultan în câteva discipline „științifice”. Aceste discipline apar, se separă, se organizează, se specializează progresiv, în încercarea de a distrage omenirea de la tentația naturală de a ridica ochii către Cer.

Cartea aceasta propune câteva reflecții asupra unor astfel de subiecte, care stau fără îndoială la baza multora din problemele lumii în care trăim, cu siguranță a celor mai importante.

Pentru că în această lume, ca rezultat al noii filosofii științifice, omul pare că riscă el însuși să nu mai dorească să fie om, ci un simplu rezultat al evoluției unei materii inerte, care se îndreaptă spre necunoscut. Războiul pe care filosofia științifică materialistă îl duce de câteva secole, nu se desfășoară numai împotriva religiei, ci și împotriva științei, a esenței ființei umane și a vieții pe Pământ.