Pe aripi de fluture. Versuri

Pentru comenzi,
– folosiți coșul de cumpărături de mai sus sau
– scrieți la office@epublishers.info sau
– sunați la 0722156408, 0731382889, 0212600125.

Cititorii din străinătate sunt rugați să comande cartea de pe următoarele site-uri:
https://www.coresi-publishing-house.com (cu plata în dolari)
sau
https://www.epublishers.eu (cu plata în euro)
sau
https://www.LibrariaCoresi.com (cu plata în euro).

Ediția digitală iBookSquare.ro se poate accesa la acest link:
http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-996-997-7

Ediția digitală Google Play / Google Books se poate accesa la aceste linkuri:
https://play.google.com/store/books/details?id=jP3yEAAAQBAJ
sau
https://books.google.ro/books/about?id=jP3yEAAAQBAJ&redir_esc=y

Discursul autoarei la lansarea volumului de versuri Pe aripi de fluture, la Bookfest, București, 26 mai 2023

În primul rând aș vrea să mulțumesc celor trei persoane care m-au chemat, editorii Michiela Poenaru și Vasile Poenaru și Ginei Micloș. Vă mulțumesc mult că m-ați chemat, m-am bucurat mult și îmi face mare plăcere să fiu azi, aici, cu voi.

În al doilea rând aș vrea să mulțumesc tuturor celor prezenți fiindcă ați venit și ne putem bucura împreună de acest moment unic, special, care sper eu va rămâne pentru totdeauna în flacăra amintirii noastre, iar când ne cuibărim din când în când acolo să privim cu mare bucurie spre aceste clipe.

Iar acum, am notat câteva idei pe care aș vrea să vi le transmit. M-am gândit că poate aveți curiozitatea să știți dacă mi-am dorit vreodată să fiu poetă, să scriu. Ei bine, să știți că nu mi-am imaginat niciodată că voi fi poetă. Este adevărat că încă din timpul studiilor de filozofie mi-a plăcut să scriu, dar inspirația mea în poezie a sosit ulterior exact ca un fulger.

Deși talentul și inspirația sunt daruri cu care sufletul este înzestrat încă de la naștere, fiindcă este un dar dumnezeiesc, un har, o binecuvântare să poți să îmbini armonia și frumusețea în cuvânt odată cu sensibilitatea și bogăția spirituală a conținutului, eu cultiv acest har pe care l-am primit prin munca cu sinele meu, prin căutarea lăuntrică, interioară. Îmi trebuie și timp ca să fac acest lucru, ies să ascult natura, îmi iau timp să visez, să mă relaxez, să-mi imaginez, să intru într-un fel de stare zen în care pot să-mi ascult sufletul, vocea mea interioară și din acea ascultare scriu.

Totuși, până să înceapă să curgă prin mine poezia, am trecut printr-un lung proces de șlefuire a sinelui ca să ajung să-mi descopăr diamantul, strălucirea sau talentul meu. Și cred că fiecare om ar trebui să se descopere pe sine și să dea ceea ce este mai bun din el ca să fie mulțumit, ca să se simtă împlinit sufletește fiindcă, să recunoaștem, suntem trași din toate părțile pe drumuri care nu ne aparțin, drumuri care sunt complet străine de noi. Fiecare om are în el o lumină pe care poate și trebuie să o aprindă. Numai dezvelindu-se de haina groasă a uitării, a somnului adânc pe care îl dormim în societatea aceasta letargică și impregnată de monotonia absurdului, omul poate pătrunde în miezul simțirii și înțelepciunii sale. Numai în aceste adâncuri sau profunzimi ale eu-lui, omul își poate descoperi cu adevărat raiul său interior sau strălucirea care îl poate contopi cu esența divină din el, fiecăruia după cum i-a fost dat.

Imaginați-vă atunci când facem scufundări în mare sau în ocean ca să vedem flora și fauna, frumusețea și diversitatea marină, trebuie să pătrundem în adâncuri ca să o putem admira, nu o putem vedea la suprafață… sau atunci când mergem într-o pădure, într-un fel o privim de la marginea șoselei și în alt fel o simțim atunci când ne adâncim în miezul ei. La fel pătrundem și în sufletul nostru, iar pentru aceasta este foarte important să ne ascultăm chemarea interioară, să ne ascultăm inima.

Acest sistem nu contribuie deloc la elevarea omului ca ființă ce aparține întregului, ci din contră, mecanismul său de supraviețuire (al sistemului) sporește tot ceea ce este opus întregului și unității: competitivitatea, individualitatea, lupta pentru confortul și siguranța materială, lupta pentru un trai lumesc mai bun sau pentru afirmarea în societate, adică ceea ce eu numesc monotonia absurdului. De ce? Fiindcă noi venim aici pe pământ ca să învățăm să iubim până la a ne jertfi, a ne dărui în totalitate pe noi înșine și nu putem pleca din astă lume fără să dăruim ceea ce avem mai bun din noi, fără să lăsăm strălucirea noastră aici pe pământ. Altfel am trăit în van.

Iar ca să învățăm să iubim, înainte de toate trebuie să ne ascultăm chemarea noastră interioară, la fel cum ascultăm o muzică și începem să vibrăm la unison cu melodia, la fel ne ascultăm și sufletul nostru care vibrează prin energie, adică prin emoții și prin gânduri. Această energie a sufletului nostru nu este influențată doar de percepția noastră interioară asupra lucrurilor ci și de contactul cu lumea exterioară. Într-un fel ne simțim când ne plimbăm în mijlocul unui oraș agitat, aglomerat, zgomotos unde predomină haosul și în alt fel ne simțim când petrecem timp în natura, relaxați, când simțim acea comuniune cu restul ființelor și cu noi înșine, cu Întregul.

Natura este locul unde mă inspir, îi ascult glasul prin toate ființele ei căci toate ființele vorbesc acel grai universal al simțirii. Chiar și rocile vorbesc, plantele, animalele, omul, toate ființele suntem oglindirea Creatorului.

Iată de ce graba aceasta continuă în care trăim, fuga după lucrurile materiale, fuga după un trai lumesc mai bun sau dorința de a se afirma în societate nu fac decât să-l îndepărteze pe om de la sinele său strălucitor, de la chemarea sa interioară. Depinde de noi ce alegem, pe Dumnezeu (contopirea noastră cu esența divină) sau lumea. Cu alte cuvinte alegem să ne coacem în iubire, fiindcă Dumnezeu este înainte de toate iubire, sau alegem bogățiile traiului lumesc. De-a lungul vieții vom avea nenumărate experiențe prin care să ne coacem în iubire, la fel cum frământăm pâinea, o băgăm la cuptor și are nevoie de timpul ei ca să fie fragedă și rumenă, la fel și sufletul nostru are nevoie de îndurarea suferințelor, de frământări, dar și de bucurie și măreție. Iată deci că doar dăruind deplină libertate putem iubi cu adevărat fiindcă Dumnezeu ne-a dat nouă deplină libertate ca să-L iubim pe El.

Bucuria este extrem de importantă în viața noastră, iar cea mai mare bucurie este să iubim, să ne dăruim pe noi înșine. Cel care iubește mai mult este mai fericit fiindcă are în el acea strălucire, acea lumină atât de contagioasă. Dar această bucurie autentică o putem trăi doar în comuniune cu restul ființelor, cu natura, cu omul și cu amândouă fiind noi uniți prin acest grai universal al simțirii. Ne contopim sufletește cu celelalte ființe într-atât încât ajungem să le simțim bucuria și suferința, trăirea lor devine și a noastră, este parte din noi și din Întreg.

Leagănul Unității se balansează în această comuniune sufletească cu tot ceea ce ne înconjoară și cu noi înșine, centrul percepțiilor noastre fiind inima, nu mintea. Simțirea noastră se dezgheață la fel cum trecem de la iarnă la primăvară, natura întreagă se trezește la viață, înfloresc ghioceii, zambilele, narcisele, are loc acea explozie de culori și de miresme care ne desfată toate simțurile prin frumusețea ei. La fel și sufletul nostru se trezește, își întinde aripile simțirii eliberându-se din lanțurile prejudecăților sau tiparelor cu care am fost învățați sau credem că ar trebui să fie. Avem impregnate în noi unele standarde ale societății, familiei sau educației pe care le simțim complet străine de noi și de care trebuie să ne eliberăm ca să putem pătrunde cu adevărat în adâncul simțirii noastre. Simțim nevoia să ne eliberăm de tot ceea ce nu vibrează la unison cu inima noastră. Iar atunci când inima noastră se înmoaie într-atât încât o simțim parte din unitatea divină atât prin contopirea sufletească cu celelalte ființe cât și prin eliberarea eu-lui nostru de acele emoții și gânduri care nu ne aparțin, predeterminate, mintea de fapt ascultă, înțelege, ia notițe despre ce s-a întâmplat și nu se supără că nu a fost așa cum și-a imaginat că va fi sau ar trebui să fie, ci doar este conștientă de expansiunea simțirii și odată cu ea și de cea a gândirii.

Încă un aspect pe care aș vrea să-l menționez, încă o nuanță din culoarea iubirii, este diversitatea. Să ne acceptăm că suntem diverși fiindcă este ceva foarte frumos și fascinant. Dumnezeu nu este deloc plictisitor ca să fie la fel. Tot ceea ce mișcă pe acest pământ este oglindirea Creatorului, roci, plante, animale și om și nici un suflet dintre toate acestea nu este la fel. Avem asemănări, afinități, dar nu se poate spune despre nici o esență că este la fel cu cealaltă. Împreună ne completăm, dar doar dacă ne iubim și ne protejăm unii pe alții.

Dumnezeu ne-a spus că El este, ni s-a arătat nouă ca fiind Eu sunt, adică prezența Lui în toate formele de viață, dar și în universul cosmic pe care îl contemplăm cu admirație, iar fără această prezență sau suflu divin viața nu ar mai exista.

Am de spus și câteva cuvinte despre această țară superbă al cărui pământ ne este mamă. Este o țară atât de frumoasă cu o diversitate peisagistică impresionantă, cu peisaje naturale unice pe acest pământ, din Delta Dunării trecând prin câmpii, dealuri, podișuri, peșteri până în munții cu păduri virgine de o frumusețe, măreție și vechime ancestrală. Avem atâtea resurse naturale, petrol, gaze, cărbune, sare și multe altele că am putea să ne întreținem singuri. Noi stăm pe aur, iar mierea și aurul nostru nu sunt de vânzare, nu numai că nu se dau pe zahăr și tinichea, dar nu sunt de vânzare. Să nu acceptăm să fim vânduți și nici să ne gospodărească alții.

M-a întristat foarte tare să cunosc români cărora le este rușine cu identitatea lor sau care nu au vrut să vorbească limba română cu mine. Limba noastră este sfântă și este de o bogăție nemaiîntâlnită nu numai prin cuvintele sale, dar și prin profunzimea stărilor sufletești pe care le poate exprima și prin muzicalitatea ei de o armonie rar întâlnită. Este o mare bucurie pentru mine să scriu în această limbă, este un privilegiu fiindcă artistul are nevoie și de instrument ca să creeze, iar eu cred că nu aș fi putut să am un instrument mai potrivit decât limba română ca să scriu în vers. Într-un fel vibrează o coardă cu trei note și în alt fel vibrează o coardă cu douăzeci de note.

Noi suntem poarta Raiului, leagănul spiritualității și coloana vertebrală a creștinismului, să fim bucuroși cu identitatea noastră fiindcă altfel înseamnă că ne-am uitat rădăcinile, istoria și sacrificiile pe care le-a făcut acest popor ca să mai existăm ca națiune nu numai de-a lungul secolelor, dar cred că cea mai dură dintre toate a fost cea din timpul Marelui Război în care s-au făcut sacrificii supraomenești în primul rând ca să nu ne pierdem identitatea noastră spirituală și culturală, adică limba și pământul, iar apoi ca să ne vedem visul de veacuri împlinit, un popor unit cu același grai, un popor liber și stăpân pe pământul său. Iar acum ce facem? Să continuăm cu ce-i bun!

Alexandra Armășescu