Meandre cu noi. Poeme
Autor: Iosefina Schirger
ISBN 978-606-049-503-1
Pentru comenzi,
– folosiți coșul de cumpărături de mai sus sau
– scrieți la office@epublishers.info sau
– sunați la 0722156408, 0731382889.
Cititorii din străinătate sunt rugați să comande cartea de pe următoarele site-uri:
https://www.coresi-publishing-house.com (cu plata în dolari)
sau
https://www.epublishers.eu (cu plata în euro).
Ediția digitală iBookSquare.ro se poate accesa la acest link:
http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p= 978-606-049-504-8
Ediția digitală Google Play / Google Books se poate accesa la aceste linkuri:
https://play.google.com/store/books/details?id=L7SoEAAAQBAJ
sau
https://books.google.ro/books/about?id=L7SoEAAAQBAJ
Zmeul din suflet
Corespondenţa lirică a Iosefinei sau a alter ego-ului său poetic continuă într-un fluviu de epistole către zmeul din sufletul său, un fluviu cu meandre, ocolişuri stilistice sau cu izbiri de-a dreptul, uneori ieşindu-şi din starea de oglindire, de cântec dus în spirală prin toate stările de agregare. Este o luptă în tălpile goale cu un zmeu misterios transformat de nesomn şi valuri de siliciu, fie în vară, fie în iarnă. Cuvintele se contractă sau se întind, schimbându-şi sensurile, înstrăinând obişnuitul, transformându-l într-o altfel de realitate. Vorba lui Nichita: „Nu există mijloace poetice în sine, în afara poeziei.”
Astfel, scoicile goale de la Marea Neagră sunt pretextul unei alegorii, niciodată încheiată, a luptei de a fi fericit. Cu alte cuvinte, realitatea lumii sale devine realitatea imaginată, impregnată, obsedată de ideea luptei până la capăt, cu propriul eu îndrăgostit. Strigătul, nesomnul pălesc, se risipesc în faţa purităţii unei narcise. „Cineva mi se foieşte în linia vieţii, ascuns sub o coală.” „Eşti un amar, o nucă verde! Sub coaja ta m-aş putea pierde, iodul din tine să mă dezmierde!” Zmeului îi cere să se caute prin buzunare, poate s-or găsi ceva ecouri eminesciene: „râuri, ramuri, flori albastre” pe care să se sprijine ca pe o stâncă şi, ca o secundă fără aripi, să „zboare invers pe cer”. Şi, fiindcă acestea întâmplatu-s-au în timpul pandemiei, vreme în care cu toţii am născut „gânduri din izolare”, autoarea întreabă şi-şi răspunde: „Ce se întâmplă? Am noi puteri, cuvinte-n tâmplă. O fi de la boala ce umblă?” De fapt „mintea se-ncurcă-n crengi atinsă de ger, de arsen. Ce a rămas e cuvântul peren.” „Luna pare a fi Eva”, „noi am murit demult, pe Atlantida”, „noi, fluturele şi omida”, cele două stări ale naşterii unui poem, reprezintă un vers, o strofă, o imagine nu mai mari decât o lacrimă, dar în care încap munţii cu hăurile lor, râurile cu sloiurile ce se topesc. Verbele curg în şiroaie de ploaie. Focul, element antic, creativ, trebuie să ardă, ca apoi totul să renască.
De ce „Destul cu atâta poezie!”? Fiindcă starea poetică e aşa! „Plouă absurd pe o foaie velină cu litere oarbe, cu tristeţi şi rugină.” Poeta îşi îneacă tăcerile, incendiază iarna ca să o transforme-n primăvară, numără, adună „un deal, o vale, o apă curgătoare”, dar, în final, „scrisorile ajung în stare bună la adresa de pe Lună”.
Ionel Muscalu